Actriţa din Antiohia

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Istoria Mariei Magdalena a ajuns pînă la noi prin intermediul Evangheliilor, istoria Mariei Egipteanca, prin intermediul cultului (este serbată în a cincea duminică din Postul Mare).

Convertirea lor este prezentată ca fiind uluitoare indiferent sub ce formă s-au înstrăinat ele de Dumnezeu. Exemplul lor a susţinut şi încurajat monahii de-a lungul timpului. Dacă aceste femei s-au putut mîntui, poate oricine. Istoriile acestor vieţi reprezentau un interes special pentru monahi. Sînt istoriile unor vieţi căzute în adîncul cel mai profund al păcatului, dar şi al unor transformări spectaculoase. Sînt istoriile aşa numitelor meretrices sau prostituate: Maria Egipteanca, Pelaghia – actriţa din Antiohia, Thaisia prostituata, Maria, nepoata călugărului Avraam.

Categorii diverse de oameni au fost nedumeriţi că asemenea femei au avut acces la Împărăţia Cerurilor. „Amin, zic vouă că desfrînatele vor intra înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 21). „Unde s-a înmulţit păcatul, acela a prisosit harul” (Romani 5).

Pelaghia era o cunoascută actriţă din Antiohia. În ochii Bisericii, ea aparţinea categoriei persoanelor imorale care includeau mimi, jongleuri şi prostituate. Puţinul cunoscut despre viaţa ei cît şi convertirea ei spectaculoasă au fost povestite de Iacob, diaconul episcopului Nonnus. Probleme specifice bisericii l-au determinat pe episcopul cetăţii Antiohiei să convoace toţi episcopii din împrejurimi. Printre aceştia se afla şi episcopul Nonnus, fost monah în mănăstirea Tabenesioţilor.

Pentru că timpul le permitea, înainte de a intra în biserica Mucenicului Iulian pentru oficierea slujbei, grupul de episcopi s-a oprit în faţa bisericii. Fiind renumit pentru cultura sa şi pertinenţa convorbirilor sale spirituale, episcopul Nonnus a fost rugat să le vorbească despre un anumit subiect. În toiul discuţiilor, pe neaşteptate, pe drum a apărut cea dintîi dintre actriţele Antiohiei însoţită de un grup de admiratori, de tineri şi tinere somptuos îmbrăcaţi şi împodobiţi. Strălucind de frumuseţe, Pelaghia era acoprită cu podoabe de aur, perle şi pietre preţioase. „Trecînd ca prin mijlocul nostru a umplut tot văzduhul cu mireasmă de mosc şi cu adierile celor mai suave parfumuri. Văzînd-o trecînd cu capul gol şi cu toată alcătuirea mădularelor dezvelită astfel fără ruşine şi fără a avea nici măcar un văl aşezat deasupra capului, nici peste umeri, episcopii tăcînd au suspinat şi şi-au întors feţele lor ca de la un păcat extrem de grav”, avea să povestească diaconul Iacob.

Singur, episcopul Nonnus a privit-o insistent multă vreme şi chiar după trecerea ei, privirea lui a rămas pierdută pe urmele veselului alai. După un timp, revenindu-şi din admiraţie, se adrsă episcopilor: „Voi nu v-aţi desfătat de frumuseţea ei atît de mare?” Spre surprinderea tuturor, Nonnus fu copleşit de lacrimi şi îşi repetă întrebarea, dar episcopii jenaţi păstrară o tăcere uimită. „Eu m-am desfătat foarte tare şi mi-a plăcut frumuseţea ei, fiindcă pe aceasta Dumnezeu o va pune înainte şi o va aşeza în faţa minunatului scaun de judecată cînd o va judeca atît pe ea cît şi episcopia noastră… Ce credeţi, preaiubiţilor, cîte ceasuri nu-şi petrece în iatacul său această femeie spălîndu-se şi machindu-se şi împodobindu-se pentru spectacolele sale ca nimic să nu lipsească frumuseţii şi podoabei trupeşti, pentru ca să placă tuturor şi să nu pară că e urîtă amanţilor ei care azi sînt şi mîine nu mai sînt? Iar noi, care avem un Părinte atotputernic în ceruri, un Mire nemuritor care dă făgăduinţe celor ce le păzesc bine, făgăduinţe care au bunuri cereşti şi cununi veşnice nepreţuite, noi nu ne împodobim nici nu spălăm murdăriile de pe sufletele noastre nenorocite, ci le lăsăm să zacă în nepăsare.”

Luîndu-şi diaconul, Nonnus părăsi adunarea şi se retrase în casa de oaspeţi. Răvăşit de frumuseţea prostituatei, copleşit de lacrimi căzu la pămînt într-o rugăciune arzătoare. Duminica imediat următoare, după rugăciunile de noapte, Nonnus avu un vis pe care îl povesti diaconului Iacob, slujitorul său. „Pe cornul altarului stătea o porumbiţă neagră acoperită cu murdării şi zbura împrejurul meu şi eu nu puteam suporta duhoarea şi vederea murdăriilor ei. După Liturghie şi după împlinirea ofrandelor am ieşit în pragul casei lui Dumnezeu şi a venit iar acea porumbiţă acoperită cu murdării. Eu însă întinzîndu-mi mîna, am prins-o şi am aruncat-o în cristelniţă şi a ieşit din apă albă ca zăpada şi s-a înălţat în zbor spre ceruri.”

După slujba de duminică, episcopul Nonnus se adresă mulţimii printr-o predică impresionantă. Chiar în acea duminică, împinsă de o mînă nevăzută, Pelaghia a intrat în biserică.

Ea care niciodată nu-şi făcuse mustrări de conştiinţă, nu se gîndise dacă păcătuieşte sau nu, nu manifestase credinţă în Dumnezeu nici nu intrase vreodată într-o biserică, ca într-o trezire, a fost dintr-o dată înspăimîntată de viaţa ei trăită doar pentru a oferi plăceri şi a obţine plăceri. Ascultînd îndemnurile sfîntului Nonnus, o copleşi oroarea pentru viaţa ei şi pentru urmările pe care avea să le suporte. După slujbă, printr-un slujitor, Pelaghia îl rugă pe Nonnus să o primească. „Rogu-te stăpîne al meu, revarsă peste mine bunătatea ta şi mă fă creştină. Cer să fiu botezată de tine... Părinţii mei m-au chemat cu numele Pelaghia însă cetăţenii Antiohiei mă numesc Margarita din pricina frumuseţii mele şi a poverii podoableor cu care m-au împodobit păcatele mele. Fiindcă eram podoaba şi roaba diavolului.

- Numele tău natural e Pelaghia?

- Da, doamne.”

Episcopul Nonnus a exorcizat-o şi a botezat-o. După botez, Pelaghia a rugat un slujitor de încredere să facă un inventar al bogăţiilor ei care apoi au fost împărţite săracilor. De comun acord cu Nonnus, ea s-a retras la Ierusalim şi s-a închis înr-o chilie pe Muntele Măslinilor. Trecuseră mulţi ani, cînd diaconul Iacob ceru permisiunea episcopului său să serbeze Învierea Domnului la Ierusalim. Nonnus i-a permis această călătorie, dar spre surprinderea sa îi spuse: „Ţie îţi spun, frate diacone, cînd vei ajunge la Ierusalim, întreabă acolo de un oarecare frate Pelagius, monah şi mergi să-l vizitezi căci vei fi mult folosit.” Iacob avu asfel surpriza să afle că Nonnus nu uitase de Pelaghia şi prin surse discrete urmărise transformarea ei spirituală. După îndelungi cercetări, la Ierusalim, Iacob a găsit chilia de pe muntele Măslinilor. Avea doar o mică fereastră în perete. „Şi lovind fereastra, îndată mi s-a arătat şi m-a cunoscut, eu însă nu am cunoscut-o. Cum o mai puteam cunoaşte pe aceea pe care mai înainte o văzusem strălucind de atîta nepreţuită frumuseţe, iar acum faţa ei era veştedă de înfrînare?”

Faima sfinţeniei monahului Pelagius era mare în mănăstirile din împrejurimi. Prin ascezele sale, prin rugăciunile sale, fratele Pelagius era un exemplu pentru ceilalţi monahi.

Diaconul Iacob vizită Ierusalimul, vizită mănăstirile, dar cînd sosi timpul întoarcerii în Antiohia, trecu din nou pe la chilia fratelu Pelagius. Bătu în fereastră, dar nu primi nici un răspuns. Deschizînd fereastra prin care i se dădea hrana, zări trupul neînsufleţit al Pelagiei. Vestea morţii fratelui Pelagius se împrăştie cu repeziciune în mănăstirile de pe Muntele Măslinilor.

Cînd sfinţii părinţi au vrut să ungă trupul cu mir, au descoperit şocaţi că era o femeie. Un asememea eveniment nu a putut fi păstrat secret şi în scurt timp tot Ierusalimul a aflat minunea.

Aceasta a fost povestea relatată de diaconul Iacob, dar mai există un aspect neconsemnat. Este povestea iubirii dintre Nonnus şi Pelaghia–Margarita. În frumuseţea copleşitoare a Pelagiei, Nonnus a descoperit cutremurat splendoarea creaţiei lui Dumnezeu, de aceea a întrebat episcopii care nu-i înţelegeau admiraţia: „Nu v-a desfătat marea ei frumuseţe?” Ca om de rugăciune autentic, el a fost capabil să vadă dincolo de eticheta ei de prostituată. Astfel, el a făcut o paralelă între curtezana care îşi petrece tot timpul împodobindu-se pentru a place iubiţilor ei şi creştinul călduţ care consacră doar puţin timp împodobirii sufletului.

Cînd Pelaghia a apărut strălucitoare în mijlocul episcopilor, privirile ei s-au cufundat în privirea uimită a lui Nonnus. A fost o iubire la prima vedere atît de puternică încît Nonnus nu s-a crezut în stare să asculte mărturisirile Pelaghiei despre viaţa ei. El s-a rugat pentru Pelaghia cu atîta ardoare încît Iacob, diaconul său, s-a speriat şi s-a ascuns. Credea că stăpînul său va muri de durere.

Ei nu s-au mai întîlnit niciodată, dar nici nu au uitat unul de celălalt. Nonnus cunoştea locul recluziunii ei, de aceea l-a rugat pe Iacob să o viziteze.

A fost o iubire purificată şi întărită prin distanţă. Aceste iubiri spirituale în pustie sînt rare, dar aceste iubiri profunde şi autentice reprezintă un alt mod de mîntuire. Ceea ce este inedit în istoria Pelaghiei şi a lui Nonnus este egalitatea iubirii dintre ei şi respectul reciproc, respect împlinit prin alegerea castităţii şi singurătăţii de către amîndoi în scopul îndumnezeirii.

Bibliografie:

„Vieţile sfintelor care mai înainte au fost desfrînate” – Benedicta Ward