Despre detaşare şi sărăcie

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Pentru a evolua spiritual se spune că este necesar în primul rînd să fim detaşaţi de ceea ce posedăm. Trebuie să acceptăm sărăcia nu neapărat ca o stare de lipsă acută, ci în sensul de a te mulţumi cu ceea ce ai sau a valorifica în mod înţelept puţinul pe care îl ai.

Sărăcia pe care trebuie să o trăim este una reală, legată de sobrietatea vieţii: o viaţă simplă, trăită în curăţenie fizică şi morală, în munca bine îndeplinită, în ajutorarea aproapelui. Cel mai bun model de sărăcie sînt părinţii familiilor numeroase şi modeste care au dat totul pentru copiii lor şi prin eforturi, sacrificii şi consecvenţă, nespunînd nimănui despre suferinţele lor, au dus familia înainte, creînd un cămin fericit, în care toţi au învăţat să iubească, să muncească, să fie de folos, să acorde sprijinul şi ajutorul.

Sărăcia pe care o cere Dumnezeu de la noi nu este lipsa, mizeria, delăsarea. Sărăcia pe care o cere Dumenezu de la noi este detaşarea de bunurile pămînteşti în mijlocul materialismului feroce care ne menţine înlănţuiţi în posesiunile noastre, în dorinţele noastre, în avariţia noastră. Săracii cărora Iisus le făgăduieşte Împărăţia Cerurilor nu sînt cei care nu posedă nimic, ci aceia care posedînd bunuri diverse, nu se lasă acaparaţi şi dominaţi de ele. Omul îşi poate orienta viaţa către Dumnezeu folosind în acelaşi timp şi bunurile agonisite prin munca sa, sau îşi poate orienta viaţa doar spre lux, ambiţii, avariţii, lene, comoditate dăunătoare căzînd într-un materialism dur, cinic, arogant. Sînt două scopuri opuse şi ireconciliabile: „nu se poate sluji la doi stăpîni”.

Într-un suflet plin de dorinţa de îmbogăţire, Dumnezeu nu mai are nici un loc.

Omul ataşat de bunurile pămînteşti, perverteşte corecta lor folosire şi perturbă ordinea divină, sufletul lui este mereu nesatisfăcut şi prizonier al lucrurilor moarte.

Bunurile pămînteşti se procură şi se folosesc nu ca scop în sine, ci ca mijloc de transformare şi evoluţie spirituală. Altele sînt bunurile autentice. Trebuie să practicăm detaşarea efectivă de bunurile materiale prin ajutorarea celorlaţi, prin lupta împotriva tendinţei dominatoare de a trăi într-o prosperitate sfidătoare şi peste necesităţile noastre, prin evitarea capriciilor provocate de vanitate şi chiar prin practicarea renunţării învăţînd să dăruim ceea ce ne place mai mult.

Omul tinde să caute în neştire şi în mod necontrolat bunuri pămînteşti. În mod conştient omul şi-a fixat priorităţile doar aici pe pămînt. De-a lungul timpurilor, folosirea abuzivă a bunurilor acumulate a degenerat în defecte şi mulţi devin un fel de sclavi ai propriilor acumulări materiale, transformînd în idoli cîrpe şi lemne, petrecîndu-şi viaţa doar pentru a le peria şi lustrui. Trebuie să ne controlăm necesităţile personale eliminînd risipa, stopînd îndeplinirea falselor necesităţi, să practicăm generozitatea oferind şi celorlalţi ajutor, să întreţinem în bună stare lucrurile personale pentru a nu face jocul marilor producători care prin reclame şi publicităţi agresive se străduie să-ţi creeze complexe de inferioritate, să te convingă că doar bunurile de ultimă modă sînt eficiente şi perfomante.

„Sărăcia înseamnă să fii cu adevărat detaşat de bunurile pămînteşi; ea înseamnă să suporţi bine dispus incomodităţile dacă ele există sau lipsa mijloacelor. Să trăieşti gîndindu-te la ceilalţi, să te foloseşti de bunuri astfel încît să ai ce oferi celor din jur: toate acestea sînt dimensiuni ale sărăciei care garantează detaşarea efectivă.” (Escriva de Balaguer).

Şi mai există o sărăcie subtilă poate mult mai greu de acceptat decît sărăcia materială. Este sărăcia în orgoliu, acceptarea şi trăirea virtuţii smereniei şi umilinţei care constă în recunoaşterea şi acceptarea a ceea ce eşti şi a ceea ce eşti capabil să realizezi. Umilinţa nu se opune conştiinţei noastre referitoare la talentele şi înzestrările noastre. Umilinţa recunoaşte că înzestrările noastre nu sînt bunuri proprii, ci aparţin lui Dumnezeu. Umilinţa este fundamentul de bază al carităţii. În măsura în care omul îşi dă mai puţină importanţă, se poate preocupa de ceilalţi. Omului umil nu-i place “bogăţia” laudelor şi a publicităţii. Omul sărac în orgoliu ştie să stea în „banca” sa, îşi cunoaşte limitele şi posibilităţile, nu se lasă antrenat de ambiţii şi vanitate, îşi îndeplineşte în linişte îndatoririle. Umilinţa ne face să avem răbdare cu defectele celorlalţi, dar şi cu propriile defecte asupra cărora vom reveni iar şi iar pentru a le transforma.

De aceea este atît de actuală învăţătura lui Iisus: „mai uşor e să treacă o cămilă prin urechile acului decît să intre un bogat în Împărăţia Cerurilor”; de aceea trebuie să fim vigilenţi, să nu ne intre în inimi spinul dorinţei de îmbogăţire.

„Secerişul e mult şi lucrătorii puţini” ne-a avertizat cîndva Iisus. Şi în viaţa noastră este mult de secerat, dar munca pe care o acordăm secerişului este puţină. Nu ne putem permite să ne lăsăm toropiţi de comodităţi şi rutină sau impulsionaţi doar de dorinţe de îmbogăţire. Trebuie să fim vigilenţi contra „duşmanului” reprezentat de ego-ul nostru care ne distrage de la „secerişul” propriilor vanităţi şi false necesităţi. Acest duşman te atacă în lucrurile mărunte: munca ta ordonată, rugăciunea ta, planurile vieţii tale, eforturile de transformare, micile tale renunţări.

În micile lucruri zilnice se află rădăcina greşelilor noastre deoarece lucrurile mici sînt antecamera celor mari. Este necesară obţinerea unei purificări interioare, dar deseori nici nu ştii cum să începi, nici cum să perseverezi. Pentru a înlătura tot ceea te împiedică în drumul tău către îndumnezeire trebuie să porneşti de la măruntele lucruri zilnice care trebuiesc consacarate Divinului. Să practici detaşarea şi „sărăcia” propriilor păreri fiindcă nu sînt întotdeauna necesare sau binevenite, să înveţi să asculţi, să înveţi să-ţi domini dorinţa ultimului cuvînt, să înveţi zîmbetul şi încurajarea… „Această vorbă sigură, vorba care nu ţi-a ieşit din gură; zîmbetul amabil pentru acela care te-a jignit, tăcerea în faţa unei acuzaţii nedrepte; conversaţia binevoitoare cu sîcîitorii şi inoportunii; iertarea în fiecare zi a persoanelor care trăiesc alături de tine, mărunţişurile şi micile impertinenţe… Acest lucru, făcut cu perseverenţă, va însemna o adevărată mortificare interioară” (Escriva de Balaguer).

Aceasă purificare prin mortificarea interioară nu reprezintă numai dorinţa de a evita ceea ce se află la limita păcatului; dimpotrivă ea constă în a te „autosărăci”, în a şti să te lipseşti pentru Dumnezeu de ceea ce ar fi drept să nu te lipseşti, să te detaşezi de tot ceea ce „îmbogăţeşte” greutatea propriului ego.