Limbajele iubirii

Ghiocel Balan

Toate articolele scrise de Ghiocel Balan

Nepotrivire de caracter. De cîte ori au răsunat oare aceste cuvinte prin sălile de tribunal, argumentînd pentru legile omeneşti sfîrşitul iubirii? Ce se întîmplă oare? De ce sînt atît de repede uitate jurămintele făcute în faţa lui Dumnezeu de a manifesta iubirea către partenerul de viaţă „pîna ce moartea ne va despărţi”? Este oare dragostea degradabilă în timp, afectată fiind de rutină, plictiseală, obişnuinţă?

Am descoperit un răspuns interesant la aceste întrebări într-o carte de Gary Chapman intitulată „Cele cinci limbaje ale iubirii”. Autorul demonstrează prin numeroase exemple practice că nepotrivirea „de caracter” este în realitate în majoritatea covîrşitoare a cazurilor, o neînţelegere a modului în care iubirea este exprimată de partener. La fel cum este posibil şi chiar probabil ca două persoane care vorbesc limbi diferite să nu înţeleagă ce vrea celălalt să exprime, putem fi complet închişi faţă de sentimentele celuilalt doar pentru că vin printr-un alt canal decît cel prin care le aşteptăm. Împlinirea cea mai mare a vieţii nu o reprezintă realizările materiale, ci împlinirea afectivă.

Ţelul iubirii nu este să obţii ceea ce doreşti, ci să faci ceva spre binele celui pe care îl iubeşti. Primul pas în a rearmoniza o relaţie este să vrem acest lucru, să ne străduim să observăm modul în care partenerul îşi exprimă afecţiunea, şi apoi să facem efortul să învăţăm limbajul său pentru a ne putea exprima şi noi iubirea faţă de el în acelaşi mod.

Pentru a se dezvolta, fiecare suflet are nevoie de o energie afectivă. De obicei, acest rezervor este alimentat de afecţiunea celor din jurul nostru. Iubind, noi dăruim acest tip de energie fiinţelor dragi. Dar, aşa cum există maşini care merg cu benzină, cu motorină, cu energie electrică sau cu panouri solare, fiecare suflet poate primi doar un anumit tip din această energie, iar dacă nu o primeşte, rămîne în pană.

Primul limbaj al iubirii este constituit din cuvintele de încurajare. Cu toţii avem zone în care ne simţim nesiguri. Potenţialul latent din aceste zone aşteaptă cuvintele voastre de încurajare prin care îi comunicăm că ştim şi că ne pasă, că îi sîntem alături şi că ne oferim ajutorul. Îi acordăm încredere şi că îl apreciem. Atunci cînd sîntem aprobaţi, sîntem mai motivaţi să reacţionăm pozitiv. Încurajarea presupune empatie şi o abordare dintr-o altă perspectivă, cea a partenerului.

Iubirea înseamnă bunătate, iar dacă vrem s-o comunicăm verbal, e nevoie să folosim cuvinte calde, pline de bunătate , în loc să criticăm mereu, să scoatem la iveală neajunsurile trecutului, să ţinem socoteala greşelilor. A greşi e omeneşte, nimeni nu-i perfect, cu toţii am facut greşeli, din care am avut ocazia să învăţăm şi să ne corectăm. Cînd partenerul a greşit, am ocazia să-mi fac dreptate sau să iert. În primul caz devin judecător, iar vorbele mele provin din resentimente şi răzbunare, pe cînd iertarea este o formă de implicare, este alegerea de a arăta îngăduinţă şi de a manifesta iubirea. Utilizarea cuvintelor blînde în loc de a ne răsti trasmite o încărcătură emoţională pozitivă în locul uneia negative. Reproşurile şi poruncile n-au dus niciodată la ceva constructiv, şi nici n-au remediat aspectul ce se dorea corectat.

Al doilea mod prin care putem comunica cuiva că ne pasă de el este prin timpul acordat, care constă în rezervarea unei perioade temporale în care întreaga atenţie este canalizată asupra unei singure persoane. Însă a sta pe canapea lîngă cineva şi a te uita la televizor, nu înseamnă că-i dăruieşti prezenţa ta acelei persoane, ci mai degrabă emisiunilor ce te captivează. Dacă vrei să fii cu celălalt, închide televizorul, priveşte-l în ochi, staţi de vorbă, faceţi o plimbare împreună sau fă ceva ce ştii că-i place foarte mult, de exemplu mergeţi împreună la un concert. Dăruiţi-i acea bucăţică de viaţă a trăitului împreună într-un mod conştient. Dacă spuneţi des că sînteţi prea ocupat, că nu aveţi vreme de pierdut cu celălalt, este normal să produceţi frustrare, să comunicaţi de fapt că nu-l iubiţi, că puneţi altceva mai presus decît prezenţa sa, iar efectul poate fi dezastruos. A fi împreună înseamnă a vă rezerva cîteva zeci de minute în care nimic altceva să nu vă distragă atenţia. Doi oameni aflaţi în aceeaşi încăpere nu sînt neapărat împreună. Dacă în primul limbaj al iubirii, era important ceea ce spunem, pentru acest tip de comunicare, este necesar să ascultăm, să empatizăm, să căutăm să înţelegem şi starea emoţională de dincolo de cuvinte. Trăind atît într-o lume a gîndurilor, ne vine greu să ne exprimăm şi sentimentele, adică comunicarea la nivel sufletesc şi de aceea sînt necesare eforturi pentru a o realiza sau restabili.

Un alt mod de a arăta afecţiunea constă în a face daruri, adică ceva palpabil care îţi va spune că cineva s-a gîndit la tine şi că a făcut efortul de a căuta ceva care să-ţi facă plăcere. Darurile sînt simbolul vizual al iubirii. Nu are nici o importanţă cît costă acel obiect, ci doar valoarea sa afectivă. O floare ruptă din grădină spune mai mult decît orice cadou adus din obligaţie sau cumpărat în grabă de ochii lumii.

Al patrulea limbaj al iubirii se referă la servicii, adică la a face acele acţiuni pe care partenerul tău ar vrea să le faci, mai ales atunci cînd le consideri „corvoade”. A strînge masa, a duce gunoiul, a călca rufele, sînt cîteva exemple în acest sens. Iisus a exprimat acest mod de a arăta afecţiune atunci cînd a spălat picioarele discipolilor săi. Fiecare trebuie să hotărască zilnic dacă vrea sau nu să-şi iubească partenerul. Dacă ne hotărîm s-o facem, trebuie să ne exprimăm în modul care acesta o doreşte, în aşa fel încît iubirea să devină eficientă din punct de vedere afectiv şi să ajungă la el.

Cel de-al cincilea limbaj al iubirii se referă la atingeri şi mîngîieri. Acesta este poate cel mai direct şi mai cunoscut mod de a exprima afecţiunea, încă de la naştere. Sugarii care sînt mîngîiaţi, ţinuţi în braţe, îşi dezvoltă o viaţă afectivă mult mai puternică. La Iisus au venit mulţi părinţi cu copii lor, rugîndu-L „să-şi pună mîinile peste ei”. Din toate timpurile, ţinutul de mînă şi sărutările au fost cea mai vie dovadă că doi tineri se iubesc. Simţul tactil are aria de acţiune cea mai răspîndită şi are un larg registru de exprimare a sentimentelor, între a da o palmă sau o mîngîiere, un pumn sau un sărut, un ghiont sau un masaj. A face dragoste cu fiinţa iubită ar trebui să exprime superlativul acestui limbaj, căci chiar interpretat literal, jocul amoros chiar produce şi amplifică iubirea.

În mod obişnuit, ne exprimăm afecţiunea în conformitate cu tiparele afective pe care le-am deprins în copilărie. Modul cum am fost iubiţi atunci determină limbajul principal în care ne exprimăm iubirea şi în timpul vieţii. Dar acesta poate rămîne neînţeles de fiinţa iubită, care poate că are nevoie de o altă exprimare. De aceea este important să fim atenţi la nevoile sale şi să i le împlinim, avînd grijă ca rezervorul său afectiv să nu se golească periculos de mult.

Şi toate aceste consideraţii sînt valabile nu numai în cazul iubitului sau iubitei, soţului sau soţiei, ci tuturor celor ce sînt lîngă noi şi care au nevoie de afecţiunea noastră: copii, părinţi, bunici.