Evadarea din ospiciu

Elena Arghir

Toate articolele scrise de Elena Arghir

Din faşă sîntem bombardaţi cu modele ale fericirii aproape imposibil de atins. Pas cu pas căpătăm convingeri că întotdeaună există ceva mai bun decît avem sau că cineva e mult mai apreciat decît noi. Aşadar, sîntem educaţi să devenim depresivi şi culmea este că sîntem învăţaţi că aceasta este starea naturală a omului. Depresia, de la cea mai banală manifestare şi pînă la climaxul ei - suicidul, este întreţinută şi încurajată de mediul ostil al omului civilizat. Nici nu ţi-ai însuşit bine limba maternă şi milioane de mesaje publicitare, subliminale sau explicite, ţi-au croit deja lanţul dorinţelor de acum sau mai tîrziu, dorinţe aducătoare de frustrări. Din frageda pruncie ţi se oferă modele ale fericirii şi ce trebuie să faci ca să o obţii, astfel încît depresia, efect secundar, se dezvoltă şi creşte în ritmul celulelor tale. Şi chiar de ai avut o copilărie fericită, la un moment dat începi să te îndoieşti de starea ta de bine. Mai poţi gîndi despre tine că eşti fericit cînd vezi cum un seamăn de-al tău îşi petrece concediul pe un tărîm de vis? Sau cînd auzi cum crema minune îţi poate întineri instantaneu obrazul? Sau cînd vezi domnul acela cum îşi răsfaţă iubita cu bijuterii de îţi iau ochii, ca semn de maximă preţuire? Dintr-o dată simţi că tu ţi-ai petrecut un concediu plictisitor, simţi cum pielea ta atîrnă pe pomeţi precum siropul pe o îngheţată topită, simţi cum iubitul tău a devenit iremediabil insensibil la farmecele tale. Simţi mai precis că eşti trist, nefericit, fără să îţi articulezi cu precizie cauzele. Dacă ai timp şi ceva bani, tragi o fugă la specialistul care tocmai îţi confirmă bănuiala ta: eşti depresiv, un diagnostic consacrat, care este sinonim cu nefericirea. Nefericirea de a căra pe umeri prea multe dorinţe neîndeplinite. Singura diferenţă este aceea că nefericirea te face oarecum responsabil de starea pe care o ai, iar depresia este o boală, pentru care se face vinovat mediul, adică ceilalţi. Măi rămîne să afli la ce nivel te situezi pe scala celor 6 miliarde de nefericiţi: la extreme sau undeva, în zona de mijloc, acceptată ca fiind a majorităţii, adică a normalităţii depresive. Plăteşti aşa cum se cuvine consultaţia şi uite cum mai capeţi două motive în plus să fii nefericit: unul este acela că tocmai ai aflat că eşti bolnav şi cel de-al doilea este că banii pe care îi păstrai pentru o mică bucurie personală îi vei lăsa acum specialistului care te-a ajutat să te dumireşti. Pînă şi specialistul tău are ceva motive de frustrare, în mod cert are şi el un loc bine determinat pe scala nefericirii. Chiar şi cei care, aparent, îşi pot îndeplini toate dorinţele (dorinţe care ţie ţi-au creat boala) au nefericirile lor: în mod cert au şi ei frustrările lor, chiar dacă sursele sînt de cu totul altă natură. Poate că îşi doresc mai mult timp liber sau poate o iubire reală. Dorinţele sînt aceleaşi otrăvuri, dar cu alt ambalaj.

Iată aşadar că flagelul secolului nostru nu este cancerul aşa cum ştiam cu toţii, ci depresia, prima boală pe care, latent, o capătă pruncul, înainte de bolile banale ale copilăriei. Este însă boala cea mai tainica. Ea trăieşte în simbioză cu celulele noastre pînă la momentul în care reuşeşte să le sugrume, în semn de protest că nu i s-a acordat atenţia cuvenită. Lovitura ei capătă atunci diverse nume: atac cerebral, stop cardiac, blocaj renal, etc. Sîntem o lume depresivă, în care fiecare dintre noi, cu cît este mai depresiv, cu atît are mai multă nevoie de alţi depresivi cu care să-şi împărtăşească experienţele. Îi numim simplu prieteni sau rude, însă nu sînt decît colegii noştri de salon, salonul unui uriaş şi invizibil spital de boli nervoase. Un spital în care şi medicii sînt deopotrivă pacienţi. Dar un spital în care fiecare pacient îşi poate fi sieşi medic. Doar să îşi dorească asta. Nu este de fapt o dorinţă, este o necesitate. Eu am vrut asta. Am sărit gardul şi am aflat că eram închisă într-un sanatoriu invizibil abia cînd m-am departat mult de el. Abia cînd am văzut pe stradă oameni fericiţi. Erau puţini, dar fericiţi. Lor nu le păsa că sînt prost îmbrăcaţi şi nici că lumea nu îi apreciază. Nici măcar nu se cunoşteau între ei. Erau fericiţi şi sănătoşi, trăind plenar, în totală armonie cu ei înşişi. Şi atunci am înţeles ce înseamnă libertatea mea, atunci am înţeles ce înseamnă sănătatea mea, atunci am înţeles că fericirea pe care o căutam se afla în propria-mi acceptare. Şi-am plîns de bucurie. Şi acum tot de fericire plîng. Fiindcă lacrimile încep să vorbească acolo unde cuvintele devin neputincioase. Paradoxul care m-a uluit a fost atunci cînd mi-am observat foştii colegi de celulă cum strigau printre gratiile ospiciului la fericiţii de pe străzi: ,,Nebunilor!!!” În felul lor, aveau dreptate. Cum poţi fi fericit cînd există atîta tristeţe în jurul tău? Cum poţi fi atît de insensibil încît să nu-ţi pese de durerea celor de lîngă tine? Este inuman să nu fii părtaş la cataclismul numit depresie colectivă! Poate este inuman, dar este sigur alegerea fiecăruia dintre noi. Este cert singurul prilej în care oamenii pot dovedi că au discernămînt: atunci cînd se folosesc de dreptul lor de a alege între depresie şi bucurie.

De mult nu îmi mai doresc lucruri măreţe. Am filtrat cu minuţiozitate care-mi sînt nevoile şi care-mi sînt dorinţele, apoi cele din urmă s-au evaporat treptat. Aşa a dispărut din corpul meu depresia. Şi în felul acesta nu-mi mai otrăvesc semenii cu suferinţele mele, nu le mai fur timpul preţios pentru a-mi despovăra ce numeam odată inimă grea. Nu mai simt nevoia să fiu consolată pas cu pas, în numele prieteniei. Iar ei nu mai găsesc o consolare în bucuria mea şi merg să-şi împărtăşească durerile cu cei care le simt la fel de acut. Mi-am devenit în felul acesta cel mai bun prieten al meu. Mă accept cu limitele mele, nu mă condamn că nu plac altora, nu simt vinovăţii ca n-am devenit ce şi-a dorit mama şi nici nu mă mai doare că n-am ce au alţii. Într-un cuvînt, mi-am schimbat opţiunea. Am ales fericirea în locul nefericirii. Oricine o poate face oricînd.

Nu ştiu despre ce consecinţe practice ale experienţei mele creative aş putea vorbi. Ştiu doar că m-am re-creat pe mine însămi, mi-am re-creat sănătatea, odată cu evadarea din ospiciu. Sănătatea care nu se limitează la a fi absenţa bolilor, ci sănătatea pe care o vezi mereu în ochii copiilor. Sănătatea care îţi dă poftă de joacă şi de rîs.

Nu ştiu ce fel de beneficii poate aduce transformarea mea lumii, cred însă că o nouă celulă care se însănătoşeşte devine promisiunea pentru sănătatea întregului organism bolnav.