Ninge

Ghiocel Balan

Toate articolele scrise de Ghiocel Balan

Ninge atît de frumos, încît nu rezist să rămîn între aceiaşi pereţi. Parcul mă aşteaptă să mă înconjoare cu grija sa vie şi să mă încînte cu mici surprize: veveriţe, vrăbiuţe, porumbei şi turturele, liniştea plină de viaţă adevărată, departe de agitaţia oraşului.

Mă minunez iar şi iar cîtă graţie se revarsă asupra tuturor prin intermediul fulgilor jucăuşi şi imaculaţi care vin spre noi de departe, dintr-o altă lume şi de abia aşteaptă să ne sărute de bun-găsit pe gene, obraji ori buze. Binecuvîntarea purităţii este însă primită de unii cu indiferenţă, de alţii, cu neplăcere că îşi vor uda părul sau hainele pretenţioase. Alţii se grăbesc să măture de pe maşini stratul proaspăt şi moale de zăpadă. Doar copiii se bucură cu adevărat de magia iernii şi trăiesc din plin starea specială din preajma Crăciunului. Multe încîntări trec pe lîngă noi fără să le dăm atenţie, deşi ne-ar putea oferi pacea lăuntrică ce ne lipseşte şi după care tînjim în secret cu toţii.

Mă dore sufletul cînd văd atîţia stropi de lumină albă căzînd în mocirla de pe străzi, ignoraţi sau chiar alungaţi de indiferenţa trecătorilor şi constat cu amărăciune că în viaţa umană obişnuită se petrece acelaşi fenomen: ocazii de fericire pierdute, neobservate, care se maculează şi se pierd în goana după treburi „foarte importante şi urgente”. Dacă aş fi Dumnezeu, aş fi tare supăat că atîtea daruri minunate sînt ignorate, sau chiar aruncate la gunoi cu nepăsare sau dispreţ. Dar, din fericire pentru noi, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi deopotrivă ca un Tată Ceresc şi ne iartă nerecunoştinţa.

În parc, zăpada se depune strat după strat, nederanjată de rarii trecători. Crengile rămase fără frunzişul de peste an, se simt recunoscătoare fulgilor ce le acoperă goliciunea şi inutilitatea de moment. Aici regăsesc liniştea plină de sunetele pure ale depărtării de civilizaţie, aici poţi asculta Sunetele tăcerii. Dar tăcerea de aici nu seamănă cu întunericul înfricoşător al absenţei oricărui sunet, e ceva diferit de absenţa oricărei vibraţii auditive, căci aud săriturile vrăbiuţelor prin zăpada proaspătă, ciripitul păsărelelor, gînguritul hulubilor. Dacă sînt suficient de atent, pot auzi şi căderea şi foşnetul fulgilor îngereşti aterizînd lin lîngă fraţii lor ce s-au trezit mai devreme şi construind împreună o plapumă de imaculare, o placentă telurică pentru protejarea şi germinarea vieţii ce va să reînvie din nou în primăvară.

Oaza asta de pace seamănă cu liniştea arhetipală din adîncul sufletului nostru, lăcaşul misterios unde-L putem regăsi pe Divin, departe de febrila agitaţie din afară, din lumea concretului material. Aici mă simt cu adevărat acasă. Aici mai există puritate, inocenţă, bucuria lucrurilor cu adevărat importante. Aici mă încarc de frumuseţe şi viaţă, pentru a putea rezista un timp, pînă cînd dorul de Absolut mă va readuce aici, în Mine, în liniştea grădinii din sufletul meu.