Baba Dochia

Ghiocel Balan

Toate articolele scrise de Ghiocel Balan

Sfînta Eudochia samariteana s-a născut în Liban şi a trăit în vremea împaratului Traian. A fost o femeie frumoasă şi bogată care şi-a trăit tinereţea în desfrîu şi care se pocăieşte la bătrîneţe, fiind botezată de episcopul Theodot. Îşi împarte la săraci averea agonisită, se retrage la o mînăstire unde face numeroase minuni. Biserica o sanctifică, şi îi rezervă în calendar ziua de 1 martie.

În spaţiul carpato-danubiano-pontic, ziua sa de celebrare coincide cu Anul Nou agrar, cînd moare şi renaşte simbolic divinitatea adorată ce aminteşte de Diana şi Iunona din Panteonul roman şi de Hera şi Artemis din cel grecesc, aşa că oamenii i-au adoptat numele, dar i-au păstrat trăsăturile zeiţei păgîne a Timpului, ajunsă la vîrsta senectuţii şi a morţii. Astfel, Dochia, personaj creştin mărunt, cu merite îndoielnice pentru calitatea ei de sfîntă, provine din vechea divinitate agrară, al cărei nume grecesc are sensul de „Binevoitoarea”.

Legendele Dochiei ne introduc în obiceiurile şi practicile magice de înnoire a timpului şi în lumea pastorală a satului românesc. Nelipsitele tensiuni dintre soacră şi noră, atît de bine reprezentate în cîntecul epic, sînt astfel ingenios valorificate pentru redarea metaforică a opoziţiei dintre Anul Vechi care moare şi Anul Nou care se naşte, dintre iarnă şi vară, frig şi cald, sterilitate şi fertilitate. Baba Dochia, personificare a Anului Vechi, vrea să-şi ducă oile la păşunea montană în plină iarnă, sfîrşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. Ca să se convingă că a venit vara, îşi trimite nora, soţia lui Dragobete, în pădure să-i aducă fragi copţi. Ajutată de Dumnezeu, travestit în moş, nevasta găseşte fragi copţi pe care îi aduce soacrei într-o ulcică. (În alte variante Dochia cere nurorii sale să meargă la rîu, în luna februarie să spele lîna neagră a oilor pînă o va face albă şi lîna albă pînă o va face negră, aluzie la antagonismele arhetipale zi-noapte, bine-rău, masculin-feminin, ce se regăsesc şi în alte tradiţii spirituale, cum ar fi simbolul binecunoscut al taoismului. Găsesc interesant că aceeaşi idee a completării duale armonioase se regăseşte pe meleagurile noastre încifrată în firul mărţişorului din prima zi ale Babei). Văzînd fragii copţi, Dochia crede că a venit vara şi începe pregătirea turmei de oi, în alte variante de capre, pentru a urca la munte. Nu ia în seamă sfaturile celorlalţi ciobani, nu se sperie de răzbunarea zeului Marte căruia îi atribuie cuvinte jignitore. Îşi pune totuşi nouă cojoace în spate, în variantele moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece, şi porneşte urcuşul însoţită uneori de fiul său, Dragobete. Dar, cum începe urcuşul, porneşte o ploaie mocănească care nu a stat nouă zile şi nouă nopţi. Îngreunîndu-i-se cojoacele în spate, le dezbracă rînd pe rînd, cîte unul pe zi, pînă rămîne în ie sau cămaşă.

În alte legende, Dochia îşi dezbracă cojoacele nu din cauza ploii, ci a unei călduri toride. După unele legende, în drum spre păşune ar fi tors, din furca ţinută în brîu, destinul noului an încifrat în firul Mărţişorului, la fel cum ursitoarele torceau firul vieţii copilului nou născut. În ziua a noua sau a douăsprezecea, reducţie simbolică a lungimii anului de 12 luni, Dochia moare înpreună cu turma sa din cauza unui ger năpraznic. Trupurile lor, transformate în stană de piatră, substanţa primordială a vieţii pe Terra, sînt identificate de localnici în mai multe ţinuturi carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Rîului Doamnei, Semenic şi altele. Conform unor legende, Marte supărat că i s-a nesocotit puterea, împrumută cîteva zile friguroase de la fratele său mai mic, Februarie, pentru a o răpune pe Dochia, îngheţînd-o de vie.

O variantă a legendei, răspîndită de Gh. Asachi prezintă povestea Dochiei, fata lui Decebal, urmărită de Traian si prefăcută de Zamolxe la rugăciunea ei în stîncă spre a scăpa de urmăritor. Unii cercetători au ajuns la concluzia că geto-dacii au avut o zeitate feminină, mama bună a pămîntului şi soţia lui Zamolxis, al cărei nume s-a pierdut în vremuri şi care ar putea fi chiar Dochia.

Moartea Babei Dochia la 9 martie, în ziua echinocţiului de primăvară după calendarul iulian, înseamnă totodată şi renaşterea şi reactivarea Principiului Feminin, aflat în conservare pe timpul iernii, sub forma pruncului Dochia, care-şi va trăi existenţa pe parcursul întregului an viu ce tocmai începe. Peste trei luni, la solstiţiul de vară, cînd lanurile de grîu sînt in pîrg, devine zeiţa fecioară, numită Sînziana în Transilvania, Banat, Oltenia, Bucovina si Drăgaica în Muntenia, Dobrogea, Moldova. Peste alte trei luni, la echinocţiul de toamnă, devine zeiţa mumă, Maica Precesta, şi, în sfîrşit, spre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară, zeiţa babă.

Sintetizînd întreaga Creaţie, de-a lungul evului ei divin de 365 de zile, viaţa se naşte, întinereşte, se maturizează, îmbătrîneşte şi moare. Esenţializînd cele trei trepte ale Existenţei (trinitatea creaţie, menţinere şi resorbţie), divinităţile feminine ale Panteonului românesc se grupează, în funcţie de metamorfozele Marii Zeiţe a Timpului, numită aici Dochia, în trei generaţii de zeiţe fecioare (Florile, Sînzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele, Ielele etc.), între echinocţiul de primavară şi soltiţiul de vară; zeiţe mame (Maica Precesta, Maica Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului, Muma Dracului etc.), după soltiţiul de vară si zeiţe bătrîne (Sf. Vineri, Sf. Varvara, Dochia), în preajma soltiţiului de iarnă şi al echinocţiului de primăvară.

Reînceperea unui nou ciclu cosmic este marcată în unele zone în care s-au putut conserva aceste străvechi tradiţii, în ziua de 9 martie care este totodată, după cum am menţionat mai devreme, şi echinocţiul de primăvară pe stilul vechi. În această zi avînd numele de Măcinici sau Moşi (adică cei jerfiţi şi transformaţi în cenuşă pe rugul funerar pentru dreapta lor credinţă), sînt aprinse focuri rituale cu rol de purificare, iar cenuşa rezultată se presoară împrejurul caselor şi anexelor gospodăreşti pentru a asigura protecţia magică. În plus, oamenii şi vitele sînt stropiţi cu apă sfinţită, tot în scop de purificare suplimentară prin apă, nu numai prin foc. Această tradiţie ne reaminteşte că într-o nouă etapă importantă din viaţă e bine să intrăm curăţiţi, purificaţi şi astfel mai pregătiţi. De Paşti, de exemplu, lumea se îmbracă în haine noi. În mai multe zone din ţară este vehiculată şi credinţa că principala funcţie rito-magică a focurilor de Măcinici era sprijinirea Soarelui ca să depăşească momentul critic al echilibrului perfect dintre lumină şi întuneric.

Un alt aspect interesant este precedarea acestui nou început printr-o perioadă pregătitoare de hiatus, de separaţie, cu rol profetic pentru anul ce va urma, perioadă constituită tocmai din aceste 9 (sau 12) zile ale Babei. Varianta cu 12 zile provine dintr-o aplicaţie din astrologie în care fiecare din cele 12 zodii ce încep să se deruleze, este proiectată în cîte una din aceste zile cu totul speciale. Acelaşi principiu de interval pregătitor apare în vremuri mai recente în preajma Anului Nou calendaristic , prin perioada dintre Crăciun şi schimbarea oficială a anului (sau chiar pînă la Sf. Ioan). Tot acum sînt preparate şi bucate speciale (sfinţişorii şi respectiv turtele de Crăciun), pentru a marca unicitatea acestor zile din afara timpului. Tot acum are loc şi deschiderea mormintelor şi porţilor Raiului pentru revenirea sufletelor printre cei vii. Curăţirea spaţiului de forţele malefice se face şi cu această ocazie, dar într-un stil modern prin focuri de artificii, sau chiar numai prin lumina beculeţelor ce împodobesc brazii sau casele.

De tradiţia Dochiei carpatice se leagă deci semnificaţia celui mai frumos obicei de primăvară din Sud-Estul Europei şi poate din întreaga lume, Mărţişorul care adună în cele două fire de culori diferite eternul echilibru dintre dorinţă şi suferinţă, dintre inimă şi minte.