Poluarea

Edi Brînzilă

Toate articolele scrise de Edi Brînzilă

Problema raportului dintre om şi mediul ambiant a apărut odată cu cele dintîi colectivităţi omeneşti, căci omul cu inteligenţa şi spiritul creator care îl definesc, nu s-a mulţumit cu natura virgină ca furnizoare de hrană, ci a pornit cu curaj şi tenacitate la opera de transformare a ei potrivit nevoilor sale. Înmulţindu-se neîncetat, specia umană s-a confruntat cu problema alimentaţiei şi astfel a transformat peisajul natural, prefăcînd în cazurile cele mai fericite, mlaştini şi pămînturi înţelenite în văi roditoare, ţinuturi aride în oaze de verdeaţă. Dacă ar fi fost numai aceste transformări, echilibrul natural nu ar fi avut de suferit decît, poate, pe arii foarte restrînse, care nu puteau afecta ansamblul, dar din păcate exploatarea intensivă a naturii a transformat şi regiuni de verdeaţă în deşerturi.

Ruptura a intervenit o dată cu revoluţia industrială şi, mai cu seamă, cu noua revoluţie tehnico-ştiinţifică, graţie căreia avioane şi rachete brăzdează, astăzi, văzduhul şi străpung norii, nave tot mai mari şi mai puternice despică luciul mărilor şi al oceanelor, cascade de hidrocentrale transformă puterea apelor în energie şi rafinării ce procesează «aurul negru» pentru alimentarea parcului de maşini în creştere vertiginoasă. Practic, ştiinţa şi tehnica modernă, sporind nemăsurat puterea omului, au ridicat, în general, nivelul de viaţă de pretutindeni. Dar tot acest «confort» este plătit foarte scump datorită ruperii omului de natură, al nepăsării faţă de soarta celorlalte specii, iar reversul civilizaţiei industriale, al progresului material a fost şi este înrăutăţirea mediului natural în care trăim. Sub impactul dezvoltării economice au fost poluate, mai mult sau mai puţin grav, solul, apa şi aerul, au dispărut sau sînt pe cale de dispariţie multe specii de plante şi animale, iar omul este confruntat la rîndul lui cu diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astăzi toate ţările şi continentele. Efectele ei sînt resimţite pînă şi pe întinderile, pînă ieri imaculate, ale Antarcticii. S-a calculat că în ultimul deceniu, distrugerile civilizaţiei au provocat mediului natural pagube mai mari decît într-un mileniu.

La începutul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni acţionau asupra naturii, cu unelte primitive care practic nu lăsau urme cît de cît sesizabile. La mijlocul secolului trecut, deci nu la mult timp după declanşarea revoluţiei industriale, numărul locuitorilor globului ajunge la un miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaşte încă manifestări preocupante, cu excepţia anumitor perimetre din unele ţări occidentale - începînd cu Anglia - care au urcat primele în „trenul industrializării”, graţie în primul rînd maşinii cu abur.

Poluarea globalizată este apanajul secolului XX, mai precis al ultimelor trei decenii, timp în care populaţia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de locuitori. Exercită oare numărul lor cu adevărat o „presiune demografică” asupra mediului înconjurător? Poate face faţă planeta Pămînt la o asemenea explozie a populaţiei? Iată întrebări ce-i frămîntă deja pe demografi, economişti, medici şi alţi specialişti, ca şi pe oamenii politici. Problema care s-a pus de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea dacă se poate asigura hrană suficientă populaţiei şi doar în ultimile decenii savanţii şi-au îndreptat atenţia asupra unui aspect care s-a dovedit a fi la fel de important: degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune şi alte fenomene, datorate acţiunii distrugătoare, voite sau nu, a omului, proces ce afectează nu numai posibilităţile de procurare a hranei, ci şi alte aspecte ale existenţei umane, începînd cu sănătatea.

Nu încape îndoială că solul este capitalul cel mai preţios de care omul dispune pentru satisfacerea nevoilor şi ambiţiilor sale. La urma urmelor, cu toţii depindem de stratul subţire şi roditor de la suprafaţa Pămîntului, de unde se extrag totalitatea resurselor necesare vieţii. Dar, unul din marile paradoxuri este acela că omul tinde să-şi pericliteze izvorul vieţii din neştiinţă, lăcomie, neglijenţă sau din alte cauze. Aşa se face că, în timp ce tehnicile moderne îi îngăduie să introducă în circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce pînă ieri erau socotite necultivabile, în paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate în producţie devin aride, datorită tot acţiunii omului. De cînd omul a început să lupte împotriva naturii, suprafaţa deşerturilor a crescut cu un miliard de hectare şi procesul avansează într-un ritm accelerat. Se cuvine să adaugăm că, în fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sînt „devorate” de drumuri, de uzine şi de oraşe, tot atîtea secvenţe ale duelului inegal dintre frunză verde şi beton.

De cînd primul topor primitiv a doborit întîiul arbore, pădurile au pierdut jumătate din întinderea lor, în timp ce omenirea în acest răstimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori. Distrugerea pădurilor, cărora li se datoreşte în cel mai înalt grad stabilitatea şi calitatea a trei elemente fundamentale ale vieţii oamenilor: solul, aerul şi apa, s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase. Pădurilor le revine un rol însemnat în fixarea stratului, relativ subţire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale. Despăduririle masive au înmormantat sub dune de nisip înfloritoare civilizaţii nu numai în nordul Africii, ci şi în Asia, iar în unele părţi ale Europei au împins dezgolirea munţilor şi dealurilor pînă la limite vecine cu calamitatea. Reîmpădurirea e încă prea lentă şi efectele ei prea mici pentru a răscumpăra greşeala multiseculară care a determinat dispariţia a jumătate din arborii planetei. Desigur, în această privinţă calculele sînt foarte inexacte. Recurgem totuşi la unele, care, indiferent cît de mare e aproximaţia, ne spun cîte ceva. La sfîrşitul Imperiului roman, Peninsula Iberică era acoperită cu păduri viguroase de la Biscaya pînă la strîmtoarea Gibraltar, faţă de situaţia actuală, cînd au rămas cam cinci la sută din fostele păduri. În mod similar, pădurile ecuatoriale cunosc o restrîngere fără precedent datorită defrişărilor masive.

În afară de protejarea solului, pădurea exercită cea mai puternică acţiune purificatoare asupra aerului, absorbind bioxidul de carbon şi restituindu-l sub forma atît de necesarului oxigen. Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de carbon lansate anual în atmosferă prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiraţia oamenilor şi animalelor, două treimi sînt absorbite de păduri, acei „plămîni verzi” ai Pămîntului, cărora le datorăm viaţa. Nu mai puţin important este rolul pădurii ca factor de regularizare a cursurilor rîurilor şi de conservare a multor specii de plante şi animale.

Într-un cuvînt, fără păduri suficiente, dezvoltarea şi, la urma urmelor, viaţa însăşi nu sînt posibile. Astăzi, cînd pădurile ocupă cam o treime din suprafaţa uscatului (circa 4 miliarde de hectare), pe plan modial îşi face loc părerea ca aceasta reprezintă un minimum necesar, sub care omenirea nu-şi poate permite să coboare. În condiţiile cînd rămîn de răscumpărat faţă de pădure greşeli multe şi vechi, cînd un singur automobil, parcurgînd 1000 de kilometri, consumă o cantitate de oxigen suficientă unui om pe timp de un an, iar rîurile dezlănţuite fac tot mai mari ravagii, spălînd nemilos ce a mai rămas din fertilitatea solului, exploatarea neraţională a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump. Paleta surselor de degradare a solului este vastă, însă partea cea mai vizibilă şi aflată la îndemîna înţelegerii oricui priveşte acumularea unei enorme cantităţi de reziduuri de tot felul. Imaginea haldelor de deşeuri din jurul uzinelor şi impresionanta producţie de gunoi din centrele urbane sînt numai două din aspectele acestui fenomen nociv. Gunoi a existat dintotdeauna, dar noţiunea aceasta, ca şi atîtea altele, şi-a modificat serios conţinutul. Pentru gospodăriile ţărăneşti tradiţionale şi deci pentru localităţile rurale, gunoiul însemna aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale, care putrezeau în cîteva luni sau care iarna şi primavara erau împrăştiate pe cîmp pentru fertilizare. Exista practic o reciclare naturală completă ce se consuma aproape la fel şi în perimetrul oraşelor mici, ale căror periferii nu se deosebeau cine ştie ce de modul de viaţă de la sate.

Cu totul altfel stau lucrurile într-o lume a industrializării şi urbanizării vertiginoase, al metropolelor. Astăzi, doi din cinci locuitori ai globului trăiesc deja în oraşe, faţă de unul din şapte la începutul secolului. În plus, proliferează oraşele mari şi foarte mari, ajungîndu-se ca acelea cu peste două milioane de locuitori să depăşească 200. Or, după calcule aproximative, fiecare locuitor din oraşele europene „produce” mai bine de 1.5 Kg de gunoi pe zi, iar în S.U.A de vreo trei ori mai mult. De obicei, drumul gunoiului sfîrşeşte la periferia oraşului, în gropi existente sau pe locuri virane, unde se acumulează în grămezi imense, acceptate ca servituţi inevitabile, urîţind peisajul, poluînd solul, aerul şi apele subterane. Şi mai grav e că o bună parte din aceste gunoaie, îndeosebi materialele plastice, sînt extrem de rezistente la acţiunea bacteriilor şi, practic, nu se reciclează pe cale naturală.

Evacuarea rudimentară a gunoaielor a început să pună serioase probleme în zonele puternic urbanizate din Occident încă de acum mai bine de o sută de ani. În 1870, în Anglia, şi în 1892, în Germania, pentru marile oraşe s-a introdus incinerarea gunoaielor, cu valorificarea parţială a căldurii pentru producerea de abur şi curent electric. Sistemul de incinerare s-a extins şi perfecţionat mult, optîndu-se pentru arderea completă centralizată în mari uzine, mai avantajoasă pentru marile oraşe. Preocupantă rămîne nu numai problema asigurării salubrităţii în perimetrele urbane şi în vecinătatea lor. Prezenţa obiectelor aruncate şi a multor altora o întîlnim, din păcate, şi în poienile munţilor, pe malul rîurilor sau pe litoralul marin, cam peste tot unde orăşeanul „evadează” în sînul naturii, fără a renunţa măcar pentru scurt timp la comodităţile locuinţei şi la gestul devenit reflex de a produce deşeuri.

Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil convenţional se aruncă anual în atmosferă aproximativ un miliard şi jumătate tone de cenuşă, praf şi gaze. Pe lîngă arderea combustibililor - cărbune, petrol, lemn, gaze naturale - probleme asemănătoare creează şi alte industrii, îndeosebi chimica, metalurgica, unele ramuri constructoare de maşini, industria alimentară; ca şi circulaţia automobilelor, avioanelor, trenurilor, vapoarelor etc.

Abstracţie făcînd de unele unităţi industriale plasate separat, grosul poluării atmosferice provine din oraşe, căci apariţia industriei fie că are loc în oraşe, fie creează ulterior oraşe. Aşa că primele victime sînt orăşenii. Există de acum un număr apreciabil de „infernuri ecologice”, perimetre urbane unde noxele industrializării se fac simţite prin efecte combinate: aer viciat, zgomot, aglomeraţie. În asemenea locuri - cum sînt oraşele Sao Paulo, Ciudad de Mexico, Detroit, Callcutta, Los Angeles, New York - procentul de îmbolnăviri ale căilor respiratorii, inclusiv cancerul pulmonar, este foarte mare, înregistrîndu-se, de asemenea diverşi alţi factori de risc pentru sănătatea oamenilor. Abordînd această problemă, specialiştii consideră că, pe lîngă reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare, şi, dacă se poate, chiar eliminarea totală a unora dintre ele, însănătoşirea aerului este de neconceput fără aportul decisiv al pădurilor şi spaţiilor verzi.

Dar dacă aerul, aşa cum este, deocamdată poate fi respirat pretutindeni pe gratis, nu acelaşi lucru se întîmplă cu apa potabilă, care pentru citadini are de mai multă vreme un preţ în continuă creştere. Căci apa, acest al doilea element în ordinea urgenţelor omeneşti, după aer, a devenit şi el un produs industrial. În preajma marilor oraşe şi unităţi industriale apar instalaţii uriaşe de „tratare” a apelor naturale, prin decantare, filtrare, sterilizare pentru a fi consumate, şi de asemenea alte uzine de epurare a apelor uzate.

La prima vedere, pare paradoxal să vorbim de nevoia asigurării apei pe o planetă care dispune de atîta apă, încît s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime. Problema e că 97 la sută din apa globului este sărată, iar din restul de 3 la sută cea mai mare parte se află în gheţari. Rezultă că populaţia lumii are la dispoziţie pentru consumul personal şi pentru activităţile sale economice numai în jur de 1 la sută din volumul de apă dulce, respectiv cea din rîuri, fluvii, lacuri şi din unele pînze freatice. Chiar şi aşa, ar fi mai mult decît suficient pe ansamblu, numai că apa e foarte neuniform repartizată pe întinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic poluată. Dacă la poluarea aerului caracteristica este oferită de arborii „perforaţi” de „ploile acide”, la poluarea apei, caracteristica ar putea fi considerată „mareea negre”, adica poluarea, practic continuă, cu petrol a mărilor şi oceanelor lumii, avînd efecte dezastroase asupra florei şi faunei marine.

În faţa acestui cumplit fenomen cauzat de nesăbuinţa oamenilor şi dorinţa marilor companii de a obţine profit cu orice preţ, omul obişnuit care iubeşte totuşi natura aşa cum a fost lăsată ea de la Dumnezeu, pare a nu avea prea multe alternative. Dar pentru a reuşi în sensibilizarea guvernelor pentru luarea unor măsuri radicale de protejare a naturii, tot mai mulţi oameni trebuie să se «trezească» din confortul înrobitor al traiului comod, să reintre în armonie cu natura şi să manifeste o mult mai mare grijă faţă de mediul înconjurător chiar prin refuzul de a consuma produse sau folosi tehnologii despre care se ştie că poluează foarte mult. Deşi pare o utopie renunţarea la confortul oferit de societatea de consum, conştientizarea de cît mai mulţi oameni a pericolului cauzat de distrugerea mediului încojurător poate duce în timp la refacerea naturii; ştiut fiind că pentru a schimba orientarea unei societăţi trebuie înfăptuită mai întîi schimbarea atitudinii membrilor acelei societăţi, iar această schimbare stă în puterea şi voinţa lor.