Sînt

Mihaela Marian

Toate articolele scrise de Mihaela Marian

Am citit o mică povestioară: Banzan, înainte de a deveni un mare maestru Zen, a încercat mulţi ani să atinga iluminarea, dar aceasta îi scăpa. Apoi, într-o zi, în timp ce se plimba prin piaţă, a auzit o conversaţie între un măcelar şi clientul său. „Dă-mi cea mai bună bucată de carne pe care o ai”, a spus clientul. Iar măcelarul i-a răspuns: „Fiecare bucată pe care o am este cea mai bună. Nu există nici una care să nu fie cea mai bună.” Auzind aceste cuvinte, Banzan a atins iluminarea. Morala acestei povestioare: cînd veţi accepta starea prezentă, fiecare „bucată de carne” - fiecare moment va fi cel mai bun. Aceasta înseamnă iluminare.

Şi atunci m-am întrebat dacă mă identific, suprapun cu clipa prezentă. Cît de mult accept prezentul?

Mă căutam cu uimire în clipa prezentă şi nu mă găseam.

Mintea îmi era branşată pe ce am de făcut în această zi pe mai departe, stare pe care am conştientizat-o ca pe o necesitate a minţii, în ideea că fac un lucru util şi necesar. Dar eu unde SÎNT? Poate acele lucruri era necesar să fie făcute, dar eu nu mă regăseam total în acele acţiuni, ceva lipsea. Eu lipseam!! Nu existam!

Am urmărit să privesc mai atent, să mă caut. Unde sînt? Şi o parte din mine am găsit-o „în trecut”. Mă gîndeam (deci tot mintea era suverană peste fiinţa mea) la ce ar fi trebuit să fac ieri, la ce am făcut, sau cum aş fi putut face lucrurile mai bine. Era clar că nu puteam fi toată în trecut (mintea avea deja acest tipar ca pe o axiomă). Deci, unde SÎNT? Prezentul îmi fuge din fiinţă între trecut şi viitor! Eu fug de MINE între „un trecut” şi „un viitor”.

Mintea vrea să mă liniştească: „Aşa e firesc, aşa e corect, aşa e normal...”. Dar există ceva în fiinţa mea care se vrea regăsit: e opusul acelei stări agitaţie, de du-te-vino a minţii, e un mic miez de lumină undeva în fiinţa mea. E sufletul meu care vrea să ia o gură de aer proaspăt, vrea să respire! Şi asta o poate face doar în prezent, aici şi acum!

Mă simt ca un nou născut; lăsînd mintea deoparte, intru într-o lume nouă care mi „se oferă” şi în care intru doar printr-un efort: de a lua prima mea gură de aer printr-un „prim ţipăt” «EU SÎNT». Mintea se retrage în faţa acestui simplu şi firesc „SÎNT”.

De-a lungul vieţii am mai trecut prin aceste etape: m-am născut şi am murit de mai multe ori, pentru a mă naşte din nou.

„Copilul din mine”, acest SÎNT ştie că există o viaţă eternă, nesfîrşită, în care „am fost” sau „voi fi” sînt mereu trăite prin „EU SÎNT”. Cum? Prin acceptarea TOTALĂ a clipei PREZENTE.

Cum? Hmm... analiza aceasta o vrea mintea.

Eu... doar SÎNT!