Misterul suferinţei

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Este greu de acceptat suferinţa. Suferinţa scandalizează uneori, declanşează revoltă, nemulţumire, reproşuri adresate Divinităţii, ridică un zid între om şi Dumnezeu.

De ce nu evită, de ce nu înlătură Dumnezeu suferinţe aparent inutile? Suferinţa este o taină în spatele căreia se află mîna iubitoare a lui Dumnezeu care ştie tot şi vede departe.

În timpul prigoanei creştinilor şi a martirilor, Sf. Pavel spunea primilor creştini din Roma: „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu.”. Chiar şi cele dureros de inexplicabile. Nu acceptăm că fericirea şi binele nu sînt în realitate cele pe care le dorim sau la care visăm. Noi privim lucrurile şi evenimentele dintr o perspectivă strict personală, vedem doar realitatea imediată şi doar un fragment din ea. Ne agăţăm de existenţa terestră ca fiind unică şi definitivă şi ne considerăm existenţa unica dimensiune a unei fericiri la care visăm în funcţie de educaţia primită, de influenţele manifestate asupra noastră, şi nu de puţine ori de ceea ce aşteaptă alţii de la noi. De la Iisus încoace, durerea şi suferinţa au căpătat alte simboluri şi dimensiuni. Durerea şi suferinţa sînt mijloacele prin care Dumnezeu ne determină să ne transformăm. Iisus a acceptat şi a trăit toate suferinţele umane: indiferenţa, nerecunoştinţa, trădarea, calomnia, minciuna, ura, durerea morală şi fizică. Însăşi adversarii săi erau uimiţi de atitudinea Lui de neînţeles: „Pe alţii i a izbăvit, pe sine nu se poate izbăvi” (Matei, 27).

Dumnezeu nu te împiedică să eviţi durerea şi suferinţa, dar vrea să atribui un sens de purificare personală durerilor şi suferinţelor tale, chiar dacă uneori par nedrepte şi disproporţionate. Suferinţa nu îi purifică pe aceia care suferă din cauza orgoliului rănit, din gelozie, invidie sau ură. Aceasta este într adevăr o cruce grea, dar neroditoare. Crucea reală pe care trebuie să o porţi asemenea Lui Iisus constă în necazurile din viaţa de zi cu zi, întîmplările neplăcute şi neaşteptate, caracterul dificil al unei persoane alături de care convieţuieşti, planuri eşuate, speranţe neîmplinite, boli, lipsuri materiale,… Orice durere, orice suferinţă acceptată şi consacrată lui Dumnezeu aduce pacea în suflet şi o blîndă stare de împăcare. Trebuie să ai o atitudine hotărîtă şi să ţi porţi crucea cu demnitate, trebuie să ai disponibilitatea de a ţi consola şi ajuta semenii aflaţi în lipsuri şi suferinţe, trebuie să ai diponibilitatea de a dărui din puţinul tău celui ce are nevoie. Ajută l pe cel căzut să şi poarte crucea. „De aceea, îndemnaţi vă şi zidiţi vă unul pe altul... vă rugăm însă fraţilor, dojeniţi pe cei fără rînduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători faţă de toţi. Luaţi seama să nu răsplătească cineva, cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi.” (Epistola I către Tesaloniceni Sf. Apostol Pavel).

Există mii de lucruri ce ne pot îndepărta unii faţă de alţii, dar în mod misterios suferinţa şi durerea ne fac să fim uniţi.

Suferinţa se poate manifesta în viaţă sub forme diverse. În mod de neînţeles pentru noi, Iisus îi proclamă fericiţi pe cei ce plîng, pe aceia care au o viaţă grea, copleşită de boală, infirmitate, sărăcie, defăimare, nedreptăţi… Evangheliile, exemplul vieţii sfinţilor şi înţelepţilor continuă de sute de ani să propovăduiască rolul purificator al suferinţei.

Teoretic, totul pare simplu şi acceptabil pînă în momentul în care ne confruntăm personal cu această „sperietoare”. Atunci uităm de tot ce am citit, tot ce am învăţat, nu mai credem în învăţăturile spirituale, chiar respingem încurajările sau susţinerea celor din jur, ne considerăm nedreptăţiţi, dar Dumnezeu ne înţelege şi are răbdare.

Poate că primul pas ar fi să nu ne mai revoltăm. Să acceptăm chiar dacă nu înţelegem.

După lungul său purgatoriu în drumul către iluminare în care Sf. Augustin voia să înţeleagă fără să creadă, în cele din urmă va trăi revelaţia că nu este nevoie să înţelegi pentru a crede, ci să crezi pentru a înţelege deoarece credinţa purifică mintea făcînd o aptă să pătrundă subtilităţile spirituale sau măcar să accepte cu smerenie neînţelegerea misterelor spirituale. Chiar şi misterul suferinţei.

Bibiliografie: „De vorbă cu Dumnezeu” - Francisco Fernandez Carvajal