Calea Crucii

Hamsa Theodor

Toate articolele scrise de Hamsa Theodor

Crucificarea lui Iisus a constituit pentru mulţi oameni calea de deschidere a inimilor faţă de învăţăturile Sale spirituale. Faptul că cel care a făcut atîtea minuni, şi a manifestat atîta dragoste faţă de cei săraci şi oprimaţi sau care, cel puţin, a însufleţit inimile atîtor oameni, a sfîrşit prin a suferi atît de mult, nu are cum să nu ne înduioşeze inimile! Înainte de a accepta o învăţătură sau alta, orice om o evaluează din perspectiva satisfacerii propriilor nevoi sau din perspectiva propriei sale înţelegeri asupra vieţii. Ca atare, dacă predicile lui Iisus nu i-a făcut pe mulţi oameni să-L privească cu respect, modul în care El a „murit”, i-a înduioşat pe mulţi, chiar dacă nu i-au înţeles nici un cuvînt din învăţătura pe care a propovăduit-o. Pentru cei care nu vedeau în Iisus decît un om, care vorbea şi El acolo ca oricare altul de teapa Lui sau care avea ceva puteri magice mai aparte, faptul că a fost omorît într-un mod atît de brutal, a constituit o primă deschidere a sufletelor faţă de El. Şi pentru că noi nu ne deosebim într-o măsură prea mare de contemporanii lui Iisus, tindem să-L percepem în primul rînd din perspectiva existenţei lui umane şi să manifestăm cea mai mare deschidere faţă de El, mai ales atunci cînd ne gîndim la suferinţele pe care le-a îndurat prin crucificare. Tocmai de aceea pentru creştini, cea mai intensă perioadă de trăire spirituală este în „săptămîna mare” care precede sărbătoarea Învierii. Aceasta este săptămîna în care orice creştin devine ceva mai viu din punct de vedere spiritual şi acest lucru se petrece tocmai prin raportarea la suferinţa resimţită de Mîntuitor.

Fructificarea acestui aspect, tragismul crucificării, este foarte bine realizată în special de către catolici prin ceremonia numită şi Calea Crucii. Ei urmăresc într-un cadru ceremonios să parcurgă drumul crucii care a fost împărţit în paisprezece momente importante, marcate prin paisprezece cruci plasate, la modul ideal, de-a lungul unui drum pe un deal din apropierea localităţii. Astfel, credincioşii pornesc de la momentul judecării lui Iisus şi ajung la momentul înmormîntării. În continuare vom puncta succint semnificaţia fiecărei opriri pe drumul crucii, opriri care ne oferă totodată teme profunde de meditaţie şi transformare.

Primul pas pe Calea Crucii ne cere să ne reamintim modul în care a fost judecat Iisus. Fiul lui Dumnezeu este condamnat la moarte de către cei care nu i-au putut primi învăţătura şi de către cei care s-au simţit ameninţaţi de ea. El primeşte să sufere şi să moară pe cruce, pentru ca prin Patimile Lui să preia păcatele oamenilor şi să creeze o cale sigură de mîntuire pentru toţi aceia care aspiră sincer la aceasta.

Cu prilejul reamintirii acestui moment noi putem să adresăm o rugăciune Mîntuitorului prin care să-i cerem să ne întărească sufletele astfel încît să putem şi noi îndura toate învinuirile, ocara şi judecata nedreaptă a altora.

Al doilea pas se petrece tot în curtea palatului roman. Lui Isus i se pune Crucea pe umeri, să o ducă la locul de răstignire. După ce o noapte întreagă a fost batjocorit, pălmuit şi biciuit, acum, slăbit, acoperit de răni, primeşte şi Crucea pe umerii Săi.

Acesta este exemplul care ne poate oferi imboldul necesar pentru a ne accepta propriile cruci pe care le avem de dus în această viaţă spre mîntuirea celor dragi. Dacă pentru a fi de folos celor pe care îi iubim trebuie să suferim, să renunţăm la plăcerile noastre sau la confort şi comoditate, atunci este bine să o facem aşa cum Mîntuitorul a acceptat crucea pe umerii Săi.

Odată ce i-a fost dată crucea din lemn masiv, să o ducă pînă la locul execuţiei, Iisus porneşte la drum. Cu trupul însîngerat, cu coroana de spini pe cap, flămînd, nedormit, bătut, El poartă acum pe umeri o cruce foarte grea. După o bucată de drum cade. La fel ca şi în timpul judecăţii, Mîntuitorul nu spune nimic. Nu-L auzi plîngîndu-se, nu-L auzi judecîndu-i pe opresorii Săi. Ostaşii Îl ridică, şi Îi pun din nou crucea pe umeri. Iisus îşi continuă drumul.

Asemenea Lui şi noi trebuie să ne ridicăm şi să ne continuăm drumul ori de cîte ori cădem. Este uman să cazi sub povara crucii, este uman să mai greşeşti faţă de cei pe care îi iubeşti, dar tot uman este să continuăm să-i iubim şi să ne ridicăm pentru a merge mai departe.

Să ne rugăm: „O, Doamne Iisuse, eu de multe ori am fost nerăbdător şi m-am plîns de necazurile pe care le-am avut. Dă-mi, Doamne, smerenia şi răbdarea Ta”.

Urmează un moment tulburător. Fecioara Maria care auzise de condamnarea lui Iisus a pornit să-şi petreacă Fiul pe drumul către Golgota. Cînd Maria ajunge pe drumul pe care era dus Mîntuitorul, acesta se opreşte. O priveşte adînc fără să spună nimic. Dar ce-ar mai fi fost de spus? Şi ce cuvinte ar mai putea să se nască într-o inimă cuprinsă de atîta durere? Prin această durere, dată de vederea fiului ei schingiuit, Maria se jertefeşte alături de Iisus pentru noi toţi.

Iisus arată din ce în ce mai slăbit sub greutatea Crucii. Executorii îl iau de pe marginea drumului pe ţăranul Simeon Cireneul, care venise să vadă trecerea lui Iisus, şi-l pun să-i ducă Crucea. Acesta însă n-a fost un act de milă din partea duşmanilor, ci ei se temeau ca Iisus să nu moară înainte de a fi înălţat pe Cruce, ceea ce ar fi dat o cu totul altă semnificaţie acestui moment.

Următoarea oprire este legată de un gest profund uman, un fel de esenţă a întregii învăţături creştine. O femeie despre care textul evanghelic nu pomeneşte nimic înainte de acest moment, Veronica cea evlavioasă, vede faţa lui Isus plină de sudoare, sînge şi noroi. Îi este milă de El. Trece printre soldaţi asumîndu-şi riscul de a fi condamnată şi cu marama sa şterge Faţa preasfîntă a Domnului.

Învăţătura desprinsă din acest moment este că trebuie să avem milă faţă de cei care se află în suferinţă şi să le venim în ajutor chiar fără să ne ceară aceasta!

După acest moment, urmează a doua cădere a lui Iisus. Nu ştim ce i-a determinat pe soldaţi să-L pună din nou pe Iisus să-şi ducă singur crucea, dar aceasta a ajuns din nou pe umerii Săi şi L-a făcut să cadă încă odată. Duşmanii lui rîd, Îl batjocoresc, Îl îmbrîncesc, Îl ridică, Îi pun din nou Crucea pe umeri şi-L împing să meargă mai departe.

Faptul că Iisus a fost pus să-şi ducă din nou crucea are legătură directă cu gestul Veronicăi. Vrăjmaşii lui Iisus, cu inimile rele nu s-au simţit deloc bine în faţa unui suflet atît de bun. Aşa cum unii oameni îşi trezesc bunătatea şi mila atunci cînd văd răul, alţii îşi trezesc răutatea şi cruzimea atunci cînd văd binele. Astfel, a ajuns Iisus să-şi ducă din nou crucea şi să cadă iar sub povara ei.

La a opta oprire Iisus vorbeşte unui grup de femei, care îl plîngeau, înduioşate fiind de suferinţa lui. "Nu mă plîngeţi pe mine, fiice ale Ierusalimului, ci vă plîngeţi pe voi şi pe fiii voştri." - le spune Iisus, gîndindu-se la consecinţele dureroase ale faptului că oamenii nu L-au recunoscut şi nu L-au acceptat ca fiu al lui Dumnezeu. Gîndindu-ne la acest moment ar trebui să spunem: „O, Iisuse, în zadar Te voi plînge pe Tine, dacă nu voi plînge păcatele mele.”

Isus este tot mai slăbit. Puterile Îl părăsesc şi cade a treia oară sub greutatea Crucii. Ostaşii însă din nou Îl ridică, Îl înjură, Îl îmbrîncesc înainte, să continue drumul, cît mai este pînă pe culme, unde Îl aşteaptă chinurile cele din urmă, sub care Îşi va da sufletul.

Această a treia cădere a lui Iisus are multe semnificaţii şi ne îndeamnă la multe înţelegeri profunde şi tainice. Aceste „căderi” sînt cu atît mai semnificative cu cît credem în natura divină a Mîntuitorului. El, care ţine Cerul şi Pămîntul, a trebuit să cadă de trei ori sub povara crucii ca să ne facă să înţelegem că oricine poate să cadă uneori. De aceea, noi oamenii trebuie să fim îngăduitori cu cei care cad şi cu noi înşine, atît timp cît ne ridicăm şi mergem mai departe, nu spre „moarte” aşa cum mergea Iisus, ci spre mîntuirea şi izbăvirea sufletelor noastre.

A zecea oprire a avut loc sus, pe Golgota, Crucea este culcată la pămînt şi se sapă groapa în care va fi înălţată. Cîţiva soldaţi Îl apucă pe Iisus şi-L dezbracă. Trăgînd cămaşa prinsă de răni, sîngele porneşte în şiroaie pe spatele şi braţele lui Iisus.

Isuse, acum toţi putem vedea trupul Tău încărcat de răni. Ele sînt rănile provocate de păcatele trupeşti ale oamenilor. Tu, care hrăneşti şi îmbraci toată făptura, stai dezbrăcat, cu trupul însîngerat, în faţa tuturor. Cine ar putea să rămînă rece privindu-Te astfel?

Următorul moment ne invită să privim cu ochii larg deschişi o scenă de-a dreptul terifiantă. Iisus este culcat pe Cruce. Călăii soldaţi îi întind mîinile; ciocanele bat piroanele colţuroase ce străbat prin palmele şi picioarele Lui; sîngele curge, Isus suferă cumplit, dar nu zice un cuvînt, nu scoate un vaiet, pentru că vede păcatele noastre şi pentru acelea voieşte să sufere.

Ochii multora nu pot să privească o asemenea scenă. Fiori cumpliţi ne străbat sufletele asemenea unor fulgere. Putem simţi cuiele străbătîndu-ne propria carne?

Al doisprezecelea moment este acela în care Crucea a fost ridicată. Iisus se chinuie cumplit, atîrnat în trei cuie între cer şi pămînt. Duşmanii se bucură de chinurile Lui şi-L hulesc, iar El se roagă: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac." După trei ore de chinuri, strigă: „Părinte, în mîinile Tale îmi dau sufletul!” Apoi, plecîndu-şi capul, moare. Iisuse, Tu, batjocorit, hulit, răstignit pe cruce, între chinurile morţii, Te rogi şi ceri iertare pentru ucigaşii Tăi. Voi fi răbdător şi eu, ca Tine, mă voi ruga pentru duşmanii mei. Cît eşti de bun Tu Doamne!

După ce Iisus a murit, doi bărbaţi cucernici, Iosif din Arimateea şi Nicodim, au luat trupul de pe Cruce ca să-L înmormînteze. Îndurerata Mamă L-a primit în braţele Ei, I-a spălat faţa de sînge, I-a rînduit părul, I-a sărutat rănile sfinte, apoi, împreună cu femeile evlavioase, L-a uns cu mir şi L-a învelit în pînză albă.

Acesta este un moment de o pace sufletească profundă. După cumplitele dureri resimţite de imaginea torturii, acum sîntem în acelaşi timp trişti şi împăcaţi. Îl putem atinge din nou, ne putem bucura din nou de El, în linişte fără a mai auzi glasurile duşmanilor care au plecat satisfăcuţi.

Urmează ultima oprire. Iosif şi Nicodim, luînd pe braţele lor trupul lui Iisus, urmaţi de femeile evlavioase, L-au dus şi L-au aşezat într-un mormînt nou, tăiat în stîncă, iar la intrarea mormîntului au pus o lespede mare de piatră. Fecioara Maria L-a petrecut cu inima sfîşiată de durere. I se părea că şi inima şi-a îngropat-o odată cu Fiul ei scump. De acum îl mai putem vedea pe Iisus doar în inimile noastre. L-am îngropat, dar El a înviat şi bate la uşa inimii noastre neîncetat. Deschizîndu-i, vom învia şi noi!

RUGĂCIUNE DE ÎNCHEIERE

„O, preamilostive Iisuse, care prin cumplitele Tale chinuri şi prin moartea Ta pe Cruce ne-ai mîntuit pe noi de osînda şi de chinurile iadului, Îţi ofer această Cale a Crucii, pe care am săvîrşit-o acum întru amintirea sfintelor Tale patimi, pentru întoarcerea păcătoşilor, pentru pacea lumii, pentru îndreptarea şi întărirea sufletului meu şi pentru toţi aceia pe care îi iubesc şi pe care vreau să-i cuprind în această rugăciune. Te implor, Doamne Iisuse, dă-ne darul şi puterea de a ne îndrepta vieţile şi de a rămîne statornici pe calea binelui, a iubirii şi a adevărului. Sădeşte-ne în inimi sfînta credinţă şi dragostea înflăcărată pentru Tine. Amin.”

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.