Ipostaze ale Principiului Feminin (II)

Mihaela Feraru

Toate articolele scrise de Mihaela Feraru

, Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

Din partea întîi a articolului, publicată în numărul trecut se observă că există o mare varietate a imaginilor sau a epifaniilor principiului feminin. Însă toate acestea pot fi grupate în două categorii pe care le putem numi: tipul afroditic şi tipul demetric. Adică arhetipurile eterne ale iubitei şi ale mamei. Ele corespund energiei potenţiale a Divinului încă nemanifestată şi forţei vieţii care animă o formă, formă primită de la principiul masculin.

O prezentare ceva mai detaliată a acestor două aspecte fundamentale pe care le întruchipează Principiul Feminin o vom realiza tot prin intermediul unor fragmente semnificative din cartea Metafizica sexului de Julius Evola.

Astfel, din această lucrare aflăm că în antichitate epifaniile principiilor cosmice masculin şi feminin au avut statutul unor entităţi reale. Ca atare, apropierea dintre principiile macrocosmice masculin-feminin şi sexualitatea umană poate fi mult mai uşor de realizat în asemenea condiţii.

„Iubita” corespunde "potenţei divinului", onsia, hylé sau shakti sub aspectele lor de forţă în stare pură. Aspectul de „mamă” corespunde forţei care a primit deja o formă şi a devenit substanţa şi viaţa care o animă.

Tipul „demetric” în lumea antică occidentală este atestat încă din paleoliticul superior, dar se concretizează abia în divinităţile moderne preelenice care înconjoară lumea de la Pirinei pînă în India şi în Polinezia. Fecunditatea se pare că este pe primul plan în multe din culturile antice. Ca imagine a principiului demetric eternul feminin a purtat diferite nume: Marea Zeiţă, Magna Mater Genitrix, Mama Glia, Iranica Ardvi, pe care Ahura Mazda o numeşte "Apa sa" pură din care s-ar trage apele de pe pămînt, bineînţeles în semnificaţia lor simbolică de energii vitalizante, de forţe ale fecundităţii şi fertilizării.

Aici principiul umed devine substanţa elementară a Zeiţei. O etimologie neoplatoniciană accentuează şi celălalt aspect al acestui principiu prin derivarea numelui dintr-o epifanie a Zeiţei, din Rhea, de la rhein (a curge). Şi acesta este motivul pentru care vedem zeiţe de tip demetric, precum Hera din Argos, dar şi de tip amazonic precum Pallas Atena, recuperîndu-şi virginitatea prin scufundarea în ape, substanţa lor primordială, care în această calitate, le reînnoieşte şi le reintegrează natura. În legătură cu Hera s-a scris că zeiţa iese iarăşi virgină din baia rituală făcută în apele fîntînii Kanathos. Sub formă de Ganga (apele fluviului Gange), Marea Zeiţă indiană îşi are manifestarea "forma sa lichidă" în fluviul sacru, ale cărui ape spală de orice păcat.

Ipostaza cea mai înaltă în lumea unor asemenea figuri o avem atunci cînd Marea Zeiţă ni se prezintă drept cea care, asemenea lui Gaia descrisă de Hesiod, zămisleşte fără soţ sau zămisleşte lăsîndu-se fecundată de către un soţ pe care mai întîi l-a produs ea însăşi şi care îi este prin urmare fiu şi iubit deopotrivă: companion, care în raport cu ea are evident o poziţie subordonată, reprezentat adesea ca o fiinţă fragilă ce moare şi reînvie apoi la viaţă numai graţie Zeiţei, pentru că doar în ea se află adevăratul principiu al vieţii.

Această perspectivă a lăsat uneori posibilitatea dezvoltării unei geneocraţii demetrice (nu neapărat ca suveranitate socială a femeii, dar în genere, ca preeminenţă a tot ceea ce are legătură cu ea). Alteori, din acelaşi motiv au avut loc unele regresiuni ce au condus la ideea imortalităţii telurice sau a nemuririi întru Mamă.

Pornind de la asemenea absolutizări, fie într-un sens fie într-altul, principiul feminin, legat îndeosebi de Glie, îşi poate asuma şi figura de divinitate cerească suverană de Magna Mater Deorum: de exemplu Isida egipteană care a fost la origine o divinitate telurică - simbolul pămîntului negru al Egiptului, scăldat şi fecundat de apele Nilului, care în această formă îl reprezintă pe Osiris, principiul masculin - ajunge în lumea cerească şi devine "Stapîna Cerului", "Cea care dă lumină Cerului", "Regina tuturor Zeilor".

În epifaniile indiene ale Marii Zeiţe - în Kali, în Bhairavi, în Karala şi mai cu seamă în Durga îşi găseşte cea mai fericită expresie principiul afroditic al feminităţii primordiale ca forţă dizolvantă, răvăşitoare, extatică şi abisală a sexului: ca opus al feminităţii demetrice. În lumea mediteraneană, asemenea trăsături le are mai ales zeiţa Ishtar, zeiţa dragostei împreună cu multe altele de structură asemănătoare: Mylitta, Astarte, Ashera, Tanit, Anaitis.

Numele zeiţei Durga, zeiţa indiană corespunzătoare principiului afroditic, înseamnă "Inaccesibila", ea fiind totodată şi zeiţa riturilor de natură sexuală. Zeiţele mediteraneene indicate anterior au adeseori atributul de "fecioare". Ishtar este fecioară dar în acelaşi timp este şi "Marea Prostituată", "Prostituata Cerească". Însăşi Kali este considerată ca fecioară în ipostaza ei de Adya-Kali - ea este Kumarirupa - dhakini. Ca fecioare, sunt concepute şi unele zeiţe mediteraneene, care au amanţi şi chiar zeiţe de tip demetric care sunt mame. Porne, Hetaira, Pandemos sunt apelative care în lumea egeano-anatoliană au fost opuse celui de "fecioară".

Shing Moo, Marea Zeiţă, fecioara Mamă chineză, este deopotrivă patroana prostituatelor. Huriile cereşti islamice sunt descrise ca redevenind mereu fecioare, deşi se oferă necontenit îmbrăţişării aleşilor. Chiar şi în dogma creştină, Maria, pe lîngă faptul că a conceput fără să fi fost fecundată de către un bărbat a rămas fecioară şi după naştere.

Unii filosofi susţin că termenul "fecioară" a fost utilizat în Antichitate pentru a desemna nu doar femeia care încă nu a avut experienţe sexuale, ci şi femeia necăsătorită, fata care se poate să fi avut raporturi sexuale cu bărbatul dar nu în calitate de soţie, şi care refuză legătura şi subordonarea conjugală. O semnificaţie analogă o are de altfel termenul Kumari, care în India poate însemna "fecioară", dar şi "tînără femeie", fără a se pune neapărat problema virginităţii anatomice şi fizice.

Din toate acestea reiese mai degrabă capacitatea "materiei prime" de a primi orice formă şi de a impregna orice formă fără a fi niciodată epuizată, fără a fi posedată în ultima sa rădăcină. Virginitatea, ca inaccesibilitate, ca abisalitate, ca ambiguitate şi evazivitate a "femeii divine", constituind aspectul ei de "Durga" ("Inaccesibila") şi avînd legătură cu calitatea de rece care poate coexista cu cea arzătoare şi fascinantă a naturii afroditice şi hetairice. Sirenele întruchipează cel mai bine acest aspect, partea superioară fiindu-le arzătoare, feminină, senzuală, iar partea inferioară rece şi umedă

Fecioria este pusă în legătură cu starea de potenţă a feminităţii, a forţei pure încă nemanifestate. Femininul nemanifestat încă este cel apt de a interacţiona cu forma, adică cu bărbatul şi astfel exprimă tipul afroditic al iubitei. Tipul demetric exprimă materia deja formată, manifestată, care este „prinsă în cuie”, cum s-ar spune - de unde pe plan psihic reiese natura conservatoare a femeii. De aceea marile Zeiţe, pentru a-şi păstra supremaţia trebuie să-şi recîştige periodic fecioria, virginitatea, adică să arate că încă mai sînt capabile de a primi alte forme.

Plutarh spune despre Isis: "Deoarece Isis este principiul feminin al naturii, cel ce poate primi întreaga geneză, a putut Platon să o numescă "doica" şi "cea care primeşte totul" şi "cea cu zece mii de nume", fiindcă este transformată de către Logos şi primeşte toate formele, toate ideile". Astfel Isis - Neith, într-un vechi imn este numită "necunoscuta", "adînc ascunsa", "cea care este greu de atins", "mare divinitate neînfrîntă" şi se formulează rugămintea ca ea să se arate goală, "să se despovăreze de veşminte".

Nuditatea fecioarei a mai fost numită si nuditatea abisală afroditică. Una din expresiile simbolico-rituale ale acesteia este legată de un dans, la origine sacru, de dansul celor şapte văluri. Doctrina misterelor a cunoscut simbolismul traversării celor şapte sfere planetare, pe durata căreia omul se desprinde treptat de diversele condiţionări şi determinaţii concepute ca tot atîtea veşminte sau învelişuri care trebuie lepădate. Şi bineînţeles că astfel se atinge starea de completă "nuditate" a fiinţei absolute şi simple. În acest sens Plotin (Eneade) îi evocă tocmai pe cei care urcă treptat întru Misterele sacre, dezbrăcîndu-se de haine şi înaintînd goi, iar în sufism de vorbeşte despre tamzig, sfîşierea veşmintelor în cursul extazului. În domeniul naturii procesul corespunzător este dezgolirea potenţei feminine de toate formele sale, pînă cînd ajunge să se manifeste în elementaritatea sa, în substanţa sa virgină anterioară şi superioară oricărei forme. Tocmai faptul acesta este sensibilizat de eliberarea progresivă a femeii, în timpul dansului, de cele şapte văluri, pînă ce se arată complet goală, la fel cum în invocaţia egipteană mai sus citată se cerea să apară Isis şi de asemenea la fel ca în mitul lui Ishtar, care coboară în infern şi la fiecare dintre cele şapte porţi prin care trece, îşi lasă o parte din podoabele şi veşmintele sale. Este universul nudităţii uranice, este nuditatea feminină abisală ce poate să acţioneze în mod letal. De exemplu, viziunea Dianei goală care-l ucide pe Acteon, cea a Athenei goale care-l orbeşte pe Tiresias.

Ca urmare rituală întîlnim interdicţia sau tabu-ul nudului, care se găseşte în anumite legende, chiar şi ale primitivilor. Dacă în Misterele greceşti viziunea imaginilor complet goale corespundea gradului suprem al iniţierii, aşa-numitei epopteea, acestea sunt comparabile în domeniul femininului cu ritualul practicilor sexuale: Femeia implicată într-un asemenea ritual este o încarnare a arhetipului feminin Prakriti sau chiar Shakti, femeia divină şi substanţa primordială ascunsă sub formele infinite ale manifestării. Goală, femeia semnifică tocmai această substanţă desprinsă de orice formă, adică în starea ei virgină şi abisală. Pe de altă parte, în ritual, nuditatea feminină este gradat realizată, femeia goală nu este permisă tuturora, ci doar iniţiaţilor de grad superior, ca şi cînd doar acestora le-ar fi dat să vadă abisalul, fară primejdie de moarte sau pîngărire.

O semnificaţie identică o întîlnim în unirea paradoxală dintre un ascet şi o prostituată în cadrul sărbătorii Mahavrata. Femeia, redusă la "materia sa primă" în afara oricărei forme, semnificată prin "prostituata" nu se poate uni decît cu bărbatul care, prin asceză, s-a integrat la rîndul său în propriul principiu, adică în virilitatea transcendentă.

În hermetism Mirele şi Mireasa trebuie să fie despuiaţi de toate hainele lor şi să fie chiar spălaţi înainte de a intra în patul nupţial. Cînd este restabilită starea elementară nudă, desprinsă de formă, a principiului care se încarnează, stare care corespunde propriei sale naturi adevărate, atunci se manifestă puterea lui supranaturală. De aici reiese şi percepţia rituală de a fi goi în timpul săvîrşirii unor operaţii alchimice. Acest lucru nu trebuie să se rezume la nuditatea corpului fizic, ci la identificarea spirituală a fiecăruia cu principiul arhetipal, masculin respectiv feminin pe care îl încarnează. În timpul unui act sexual, femeia trebuie să se dezbrace treptat şi să accepte nuditatea completă numai după ce lăuntric a realizat starea de identificare cu Shakti, principiul feminin suprem.

Ne oprim aici cu prezentarea multiplelor aspecte pe care şi le asumă principiile Pure în lumea formelor, păstrînd convingerea unei percepţii complexe dătătoare de fericire şi extaz.