Nu mi-e frică de moarte, mi-e frică să nu trăiesc

Elena Marin

Toate articolele scrise de Elena Marin

Ocupă-te de viaţă că moartea îşi poartă singură de grijă!

Universul e făcut din începuturi şi sfârşituri. Şi la mijloc e viaţa! Chiar viaţa omului!

Pentru o parte din oameni începutul şi finalitatea vieţii rămân un mister existenţial. Pentru aceştia omul se naşte fără să ştie de ce şi moare pentru că nu are altă alternativă. Şi totuşi „Moartea nu este un moment, ea coexistă şi însoţeşte omul pe tot parcursul vieţii. Ea este prezentă în toate lucrurile ca limita lor evidentă. Timpul şi spaţiul, momente care se şterg şi distanţe care separă, sunt tot atâtea rupturi, morţi parţiale. Orice despărţire, uitare, schimbare, faptul că nimic nu poate să se reproducă identic, traduc suflul morţii în chiar inima vieţii şi ne aruncă în nelinişte. Orice plecare a unei fiinţe dragi, sfârşitul oricărei pasiuni, urmele timpului pe faţă, ultima privire aruncată asupra unui oraş, sau asupra unui peisaj pe care nu-l vei mai vedea niciodată sau, pur şi simplu, o floare pălită suscită o profundă melancolie, o experienţă imediată a morţii anticipate.” (Paul Evdokimov – Vîrstele vieţii spirituale, Ed. Charistiana, Bucureşti, 1993, p. 172)

Există însă şi oameni pentru care moartea nu mai e o piedică în calea nemuririi ci un element catalizator al transformării lor spirituale. Şi nu sunt puţini. Aceştia sunt oamenii care păstrează prezenţa lui Dumnezeu în inimile lor ca pe o realitate vie. Astfel, drumul parcurs pe firul vieţii capătă sens doar prin acest proces de sacralizare a universului. Pentru un mistic care are o relaţie directă cu Divinitatea fiecare atom îşi are locul şi rostul lui iar fiecare acţiune care se săvârşeşte nu este o întîmplare ci o necesitate într-un proces de transformare, de apropiere de Valorile Spirituale.

Oameni fiind, dacă trăim la nivelul trupului, durerea şi plăcerea vor fi cele care ne vor da orientarea vieţii. Chiar moartea este un concept abstract, intangibil până la manifestarea ei, pe când durerea este evidentă şi simţită de fiecare fiinţă într-un mod limitator. Pentru Oliviere Clement însă: „durerea este ceva străin. Dacă nu este prea intensă pot trăi cu ea, îmi aminteşte cu glas scăzut că sunt o făptură mărginită. Dacă devine prea ascuţită, durerea transformă trupul într-un vrăjmaş, într-o obsesie.”

Doar neputinţa omului de a trăi după aşteptările divine, face din trup un duşman. Şi totuşi dacă vom reuşi să ne înălţăm la nivelul spiritului vom trăi cu adevărat bucuria de a trăi. Acest trup însufleţit care este omul are încă de la concepţie chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi deci, privilegiul şi capacitatea de a trăi extazul vieţii. Doar orientarea fermă către Dumnezeu face din om un trăitor în Spirit. Iar : ”Pentru Spirit, devenit nemuritor, inexistenţa morţii este o evidenţă fiindcă ea se află dincoace iar el dincolo.” (Paul Evdokimov – Vîrstele vieţii spirituale, Ed. Charistiana, Bucureşti, 1993, p. 173)