Mîinile

Ghiocel Balan

Toate articolele scrise de Ghiocel Balan

Mîinile au larg registru de exprimare. Ele au fost considerate cele mai importante prelungiri ale creierului, terminaţiile cele mai importante ale celor două emisfere cerebrale. Chiromanţia aprofundează interpretarea semnelor pe care destinul nostru, care face parte integrantă din noi, ni le comunică, aşeazîndu-le în palma noastră. Extrem de multe obiecte ce ne înconjoară au fost create ca prelungiri ale mîinilor, fie ca unelte (şurubelniţa, lingura, grebla, pixul, instrumente muzicale, claviatura calculatorului, roboţi industriali), fie ca arme (de la arc, suliţă, cuţit, spadă, puşcă, pînă la tanc sau avion de luptă). Numeroase expresii uzuale conţin prezenţa simbolică a mîinii: a da o mînă de ajutor, a întinde mîna, a cere mîna cuiva, a avea pe cineva la mînă...

Gesturile mîinilor reflectă cu exactitate ceea ce se petrece în interior. Psihologia comportamentală afirmă, de exemplu, că o persoană timidă, anxioasă şi cu mintea agitată, nu ştie ce să facă cu mîinile, le ascunde la spate, le pune în buzunar. Cînd cineva este emoţionat, mîinile îi transpiră abundent. Mîna dusă la frunte ne ajută să ne reamintim, la bărbie, să ne concentrăm, la gură, să ne ascundem surpriza, scărpinatul în cap semnifică nedumerire, etc. Gestul a fost pus în valoare din punct de vedere artistic într-o formă statică prin sculptură, şi dinamică în dans, teatru, şi, mai nou, în film, mai ales la începutul cinemetografiei, pe vremea filmului mut şi a lui Charlie Chaplin. Capacitatea de a citi şi a interpreta semnele non-verbale ale altor persoane este perspicacitatea. Cînd simţim că cineva ne minte, de fapt remarcăm o discordanţă între cuvinte şi limbajul trupului. Intuiţia feminină demonstrează că, în general, femeile au o abilitate înnăscută mai mare decît bărbaţii pentru a observa şi a înţelege semnalele non-verbale. De aceea puţini soţi îşi pot minţi nevestele fără a fi descoperiţi, căci bărbaţii se dau de gol mult mai uşor. Această intuiţie devine deosebit de evidentă la femeile care au avut copii, deoarece mamele realizează comunicarea cu copilul în primii ani prin mijloace non-verbale.

Împreună cu faţa, mîinile sînt cele mai expresive părţi ale corpului uman Ele pot fi folosite pentru a munci, pentru a acţiona asupra exteriorului, pentru a dărui, pentru a proteja, pentru a respinge, pentru a alina, pentru a consola, pentru a îmbrăţişa, ori penru a realiza gesturi simbolice: invocare, luare în stăpînire, protecţie, comandă.

Mîna simbolizează ideea de activitate, putere şi dominare. În Biblie apare frecvent ruga „Dumnezeule, întăreşte-ne braţele”, iar în Baghavad Gita, Krişna îi numeşte pe Arjuna „cel cu braţul tare”. Amprenta mîinii sau imaginea palmei deschise a reprezentat încă din primii ani ai omenirii, un însemn al puterii şi al dominării. În trilogia „Stăpînul inelelui”, creaturile infernale ale lui Sauron aveau întipărită pe frunte o mînă care reprezenta tocmai supunerea absolută faţă de cel ce le-a creat, cît şi misiunea lor de a stabili cu forţa în lume o nouă ordine. Există şi azi în limbajul curent expresii care dovedesc acest aspect: „a fi la mîna cuiva”, „a avea pe cineva la mînă cu ceva”. În vremurile premoderne, răspunsul la o jignire sau la un afront era aruncarea mănuşii, ca o prelungire a palmei, ceea ce constituia şi o invitaţie la un duel pe viaţă şi pe moarte pentru a rezolva definitiv litigiul. Azi, clătinarea degetului arătător semnifică o avertizare sau atenţionare, iar arătătorul întins spre cineva este de regulă o acuzare directă.

Mîinile ne pot ajuta să ne exprimăm mult mai bine, să subliniem anumite idei, sau pentru a crea un impact mult mai mare a mesajelor verbale. Acest lucru este cunoscut şi utilizat adeseori de politicieni, agenţi de vînzări, avocaţi, care îşi amplifică astfel puterea de convingere.

Deoarece fiecare gest are o semnificaţie simbolică, în Egiptul antic, entităţile subtile foarte elevate sau faraonii erau reprezentate în ipostaze în care să nu li se vadă mîinile pentru a nu apărea confuzii legate de orientarea sau starea acestora. Un gest greşit într-o astfel de reprezentare ar fi putut deturna mesajul global. Din contra, orientalii au descoperit o gamă foarte largă de gesturi numite mudra, care ajută foarte mult exprimarea unor atitudini specifice corelate cu unele stări interioare, pe care aceste gesturi le exprimă sau chiar le pot induce. Şi în creştinism, alipirea palmelor în dreptul pieptului ne conferă o stare interioară de sacralitate, pace, interiorizare. Un alt gest sacru universal, comun atît tradiţiilor orientale, cît şi celor apusene, este cel al binecuvîntării prin transmiterea compasiunii şi Graţiei Divine.

Comunicarea prin semne este esenţială pentru surdo-muţi, iar pentru orbi, simţul tactil specific mîinilor înlocuieşte văzul deficitar. Într-o ţară străină a cărei limbi nu o cunoaştem, ne putem totuşi descurca cu ajutorul gesturilor, vorba ceea: am discutat atîta, că mă dor mîinile. Comunicarea prin semne a fost mult timp utilizată în navigaţie, iar astăzi, ghidarea avioanelor pe aeroport face apel la aceleaşi semnalizări cu steguleţe. Agentul de circulaţie dintr-o intersecţie îţi comunică deciziile tot cu ajutorul mîinilor. Agenţii de bursă sînt un alt exemplu în acelaşi sens.

În comunicarea non-verbală s-au impus numeroase gesturi simbolice: gestul „inel” cu semnificaţia OK; degetul mare ridicat, gest moştenit din vremea romanilor prin care, în opoziţie cu degetul îndreptat în jos, se acorda gladiatorilor graţia de a trăi; pe o şosea, acelaşi gest înseamnă o solicitare de autostop; semnul victoriei cu indexul şi mijlociul ridicare în forma literei „V”; degetul arătător legănat lateral este un semn universal de negare; lovind uşor o nară – m-am prins!; vertical peste buze – îndemn la tăcere; palma întinsă – cerere; pumnul strîns - ameninţare; ridicarea umerilor cu palmele la vedere, - ignoranţă; frecarea mîinilor – satisfacţie; braţele încrucişate – aşteptare defensivă; măna la bărbie – cugetare în vederea luării unei decizii; scărpinatul în cap – nedumerire, nehotărîre, ignoranţă; lovirea frunţii cu palma – amintire bruscă; ambele palme duse la o ureche – nevoie de somn; latul palmei trecut peste burtă – foame; palma dreaptă la piept – sinceritate, a săruta mîna cuiva – respect, etc.

Grafologia s-a născut tot dintr-o profundă dorinţă de cunoaştere a sufletului uman, bazată pe observaţia că aspecte diferite ale caracterului influenţează orice formă de comunicare, iar subconştientul se exprimă, chiar fără să vrem, şi prin gesturile pe care le facem. De multe ori, gesturile trădează ceea ce se doreşte a se ascunde, de exemplu cînd un copil minte, îşi ascunde mîinile la spate sau îşi duce mîna la gură. Pe măsură ce creşte, gestul astupării gurii se transformă în atingerea nasului, iar ascunderea palmelor se face băgînd mîinile în buzunar.

A-ţi pune mîinile în mîinile altcuiva semnifică a te abandona acelei fiinţe. Sclavul sau vasalul îşi punea mîinile în mîinile stăpînului său, gest ce face parte şi din slujba cununiei, cînd cei doi miri îşi oferă reciproc măinile. A cere mîna unei fete este cea ma uzuală cerere în căsătorie, iar sărutarea mîinilor naşilor este un alt obicei din aceeaşi categorie. Pe cruce, Iisus a spus: „Tată, în mîinile Tale îmi încredinţez sufletul”.

Atingerea cu mîinile presupune un transfer energetic,. Tratamentele bioenergetice se realizează prin intermediul mîinilor, iar denumirea de chirurg vine de la cheros, mînă şi urgos, lucrător, muncitor. Masajul are şi o valenţă curativă datorată contactului epidermic, nu doar acţiunii vibratorii asupra sistemului muscular. Mîinile sînt şi o extensie a sufletului, exprimînd sentimente şi stări cu o mai mare uşurinţă decît cuvintele. Îmbrăţişarea alătură două inimi şi asigură o protecţie totală, iar mîngîierea este exprimarea cea mai directă a iubirii. Din păcate, convenienţele sociale limitează foarte mult atingerea unei alte persoane. Imaginaţi-vă o întîlnire de afaceri în care te duci şi-l baţi priteneşte pe umăr pe interlocutor! Sau, mai mult, să-l ciupeşti de obraz! Exprimarea sentimentelor prin atingere rămîne, din păcate, apanajul îndrăgostiţilor. Iar în cazul cuplurilor, doar ocazional, în cadrul interacţinii amoroase. Pe stradă sau în parc întîlnim din ce în ce mai rar adulţi ţinîndu-se de mînă, şi chiar tineri din ce în ce mai puţini. Toate aceste limitări sociale şi prejudecăţi puritane au dus în final la sugrumarea iubirii.

Impunerea mîinilor asupra cuiva semnifică o investitură de regulă de ordin spiritual. Regilor li se aşeza pe cap coroana de către cel mai înalt reprezentant spiritual local, ce avea puterea de a lega sau dezlega. Pe parcursul Evului Mediu era frecvent obiceiul investirii cavalerilor prin atingerea umerilor cu spada, ca o prelungire a mîinii suverane. Taina botezului este un alt exemplu de ritual spiritual în care este utilizat acest gest care sfinţeşte cu mir diverse puncte ale viitorului credincios, împreună cu invocaţia „Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”.

În decursul timpului, unele gesturi şi-au modificat înţelesul. Cînd azi întindem mîna cuiva din prietenie sau pentru a exprima un acord, o înţelegere, exprimăm de fapt acelaşi lucru ca omul din Neanderthal cînd îşi arăta mîinile goale, fără nici o armă, arătînd că nu e nici un pericol. Salutul milităresc cu mîna la tîmplă provine din Evul mediu, cînd cavalerii de la turnire se salutau, ridicîndu-şi viziera armurii, pentru a-şi arăta chipul. În Biblie, a bate din palme semnifica a aduce laude lui Dumnezeu. Mai tîrziu, a căpătat sensul de a-L preamări pe Dumnezeul din oameni, iar apoi, pe oamenii ce se remarcau prin ceva de valoare (artişti, oratori, sportivi). Pînă nu de mult, Sala Palatului vuia de aplauze prelungite la congresele PCR sau la vreo cuvîntare epocală.

Chiar gestul rugăciunii, care apare în toate tradiţiile spirituale ale lumii, a fost alterat, transformîndu-se în Apus într-o încleştare cu degetele împletite care dau impresia că cel ce se roagă astfel este încătuşat sau tensionat de un sentiment de neputinţă ori disperare, sau că s-ar strădui să obţină ceva prin simpla putere a voinţei sale. După cum putem constata din picturile vremii, acest gest aproape necunoscut sau cel puţin neîncurajat de creştinismul antic şi medieval, chiar şi în timpul Renaşterii, a devenit în prezent curent în Occident, reflectînd atitudinea crispată şi lipsită de cel mai firav grad de umilinţă în faţa Voinţei Divine. În gestul curat al rugăciunii sincere, cu degetele aşezate unul în dreptul celuilalt şi astfel unite în mod armonios în totalitate, cele două palme recirculă energiile de la nivelul inimii, caracteristice iubirii, compasiunii şi a tuturor emoţiilor pozitive, pe care le ascensionează prin orientarea mîinilor către cer, sacralizîndu-le şi dăruindu-le astfel ca ofrandă către Realitatea Supremă care este însuşi spiritul sau esenţa lui Dumnezeu.