Povestea ţestoasei Boc

Geanina-Luminiţa Vătămanu

Toate articolele scrise de Geanina-Luminiţa Vătămanu

În păpurişul de lîngă baltă forfota era în toi. Broaştele orăcăiau nemulţumite, buhaii de baltă îşi plîngeau tristeţile, gîştele găgăiau fără a ajunge la un rezultat comun, raţele măcăiau panicate că-şi pierduseră ouăle, pesemne, în gîtlejul vreunei jivine ori tîrîtoare lunecoasă. Toţi vorbeau şi nimeni, dar absolut nimeni, nu asculta.

În vacarmul terestru de nedescris, pe malul lacului, Boc îşi bălăngănea picioarele în luciul apei, îngîndurat. Doi copii răi l-au rănit cu ceva vreme în urmă. I-au spart carapacea cu o piatră şi, cu un băţ, i-au străpuns trupul plăpînd. Acum carapacea se vindecase. Sub ea însă…doar ea îşi cunoştea durerea. Îi era clar că refacerea carapecei o va proteja. Ştia că de se va ascunde la timp nimeni şi nimic nu-i va mai provoca vreo altă suferinţă.

Boc e o ţestoasă chipeşă: par uşor ondulat, ochi albastru-verzui mari, calzi, limpezi, lăbuţele moi dar puternice, carapacea noua lucioasă, minunat colorată şi zîmbetul calm, plin de bunătate şi înţelegere.

Ssst…Cine-i, ce-i? Auzi un zgomot. Privi înspre cer. Pe o creangă văzu o creatură ciudată dar frumoasă. Îi stîrni interesul pentru o clipă. În stufărişul său nu mai văzuse aşa ceva. Era doar o veveriţă veselă şi jucăuşă. Boc păru încîntat. Zglobia rîdea şi ţopăia din creangă în creangă plimbîndu-şi cu graţie coada stufoasă. Cînd îl zări pe Boc se opri. Umblase zile în şir pierdută, fără a întîlni pe nimeni cu care să poată vorbi.

- Eşti… Ce eşti tu? Eşti tare… faină! - nu-şi găsi Boc cele mai potrivite cuvinte.

- Sînt o veveriţă rătăcită. Oo!... Doamne!... În ce haina de lumina eşti îmbrăcată! Cît eşti de frumoasă…

Într-adevăr aşa se vedea de acolo sus. Soarele strălucea în picăturile de apa de pe spatele lui Boc împrăştiind raze de curcubeu. Micuţă creatură nici nu ştia cîtă splendoare iradia. Nu-şi văzuse niciodată carapacea, deşi o căra zi de zi în spate. Nimeni din lumea lui nu văzuse minunea. Toate arătările băltoacei erau veşnic ocupate cu certurile, grijile, furtişagurile lor în lupta pentru a avea mai multă mîncare şi un culcuş mai mare şi mai cald. Frumuseţile lacului erau departe de a fi recunoscute de ele.

Veveriţa ciuli urechile:

- Ce se aude?

- E liniştea bălţii, spuse cu sinceritate Boc.

Drăgălaşa privi geografia bălţii şi asculta: vedea şi auzea cu totul altceva. Nimic din înfăţişarea ţestoasei nu-i arata ca în hăţişul acela i-ar fi fost locul: sclipitoare, blîndă, tăcută, frumoasă. Îşi aminti parcul din care se pierduse, în care copii îi aduceau nucile şi alunele pe care le lua cu multă plăcere din mînuţele lor mici; de bucuria acelor clipe.

- Vino cu mine la oraş!

- Şi ce să fac eu acolo?

- Vei fi fericită, nu-ţi va lipsi nimic şi vei sta printre broscuţe ca tine. Oamenii te vor îngriji şi-ţi vor da de mîncare, te vor mîngîia şi te vor iubi. Eu ştiu doar oameni buni. Vreau să te iau cu mine. Ştiu unde este locul tău. Aici vei fi oricînd în pericol.

Ştia că împreună vor găsi mai uşor calea de întoarcere acolo unde puteau fi în siguranţă.

- Nu! Oamenii…Tu mă sperii! Eu sînt mulţumită aici, cu ceea ce am…

Şi se retrase îngrozită în carapacea ei. Stătea pitită în platoşa sa proaspăt refăcută.

Veveriţa se scutură uşor, ca în urma unui vis, se avînta şi urca pe următoarea creangă. Oo! Printre frunze ghici turla capelei din oraş.

- Priveşte! În puţin timp sîntem acasă! Acasă…Sînt fericită…Tu mi-ai arătat drumul. Îţi mulţumesc! Dacă nu apăreai tu, mai rătăceam fără să ştiu cît de aproape sînt de fericirea de acasă.

Privi în jurul ei şi văzu pomii înfloriţi, lacul argintiu, păpurişul unduitor, fîneaţa aromată, panorama oraşului, limpezimea cerului azuriu…

- Sînt fericită…Cum să te răsplătesc? Tu m-ai ajutat!

Ţestoasa era mult prea ascunsă pentru a o mai putea auzi. Soarele arzător împrăştiase mirifica lumină în care fusese învăluită. Devenise o banală ţestoasă cu o carapace frumos desenată. Bunătatea, liniştea, blîndeţea dispăruseră şi ele sub platoşa cornoasă, odată cu ea. Erau, dar strîns ascunse. Nimeni nu avea să le mai vadă.

Ce nu ştia veveriţa era că ţestoasa nu putea urca pînă la ea atît de sus, ca niciodată Boc nu va putea vedea ceea ce i-a fost dat ei să vadă, că fericirea sa, nu putea fi împărtăşită, că pentru buruienile şi ierburile încolăcite Dumnezeu i-a dat o carapace nouă, în care să fie în siguranţă, dar ascunsă de tot şi de toate!

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.