Un vis…

Lorelei

Toate articolele scrise de Lorelei

„Dacă aş fi o pasăre…
Aş veni la tine…”

…Această dorinţă a devenit ca o obsesie pentru mine. Ce mai putem face?… Mă îndrăgostisem de o voce, doar de o voce… Oare voi putea să scap de obsesia acestei voci? Doream să-i văd o clipă chipul care refuza cu încăpăţînare să se arate. Dorinţa era atît de mare încît mereu închideam ochii şi căutam să mi-l imaginez. Visam cu plăcere clipa cînd ne vom întîlni.

Trecuse mai bine de un an şi ceva în care această dorinţă ardea ca o flacără vie, arzîndu-mi întregul trup. Nu doream decît să-mi dăruiască o clipă din viaţa lui. Îl doream nespus de mult cu toată convingerea că este un chip urît dar vocea lui îmi spunea că are o frumuseţe în adîncul sufletului şi că puţini sînt cei ce reuşesc să ajungă să o vadă, să o cunoască.

În visul meu m-am întîlnit cu el în cele mai sălbatice locuri. Era ca şi cum totul se petrecea aievea, pentru ca în adîncul fiinţei mele persista vocea lui obsedantă, căldura ce o emana atunci cînd vorbea, rîsul lui îmi răscolea mintea şi trupul în chip diabolic, gingăşia cu care îmi pronunţă numele, toate acestea sporeau dorinţa mea să-i văd chipul. Cel mai mult persistau imaginile întîlnirii noastre în mijlocul sălbatic al unei plaje, unde eu mă retrăgeam de multe ori. În singurătatea gîndurilor mele, în mijlocul micului meu univers, ferită de răutăţile oamenilor şi de poftele lor deşănţate, eram fericită.

În locul acesta sălbatic în care îmi regeneram trupul şi-mi îmbătam nările

şi fiinţa cu puritatea lui, îl vedeam cum înaintează, domol şi parcă cu frică, adus de unda magnetică a dorinţei mele de a-l simţi lîngă mine. Se aşeza, cuminte, în teritoriul universului meu şi mă privea cu nesaţ, cu duioşie, cu multă curiozitate şi parcă întrebîndu-se ce căuta acolo… Stăteam nemişcaţi, parcă frica ce pusese stăpînire pe noi, cu un singur gest ar fi putut destrăma vraja întîlnirii noastre înainte de a ne cunoaşte, de a ne simţi, de a ne atinge, de a ne vorbi. Îi intuiam zbaterile interioare şi-i citeam gîndurile şi dorinţele identice cu ale mele. Într-un tîrziu întindea mîinile şi-mi cuprindea capul în ele, întorcîndu-mi faţa spre imenşii lui ochi stăpîniţi de dorinţa arzătoare de a-mi citi gîndurile…

– Eşti mai frumoasă decît mi-am imaginat, dar frumuseţea ta o ai în verdele privirii, o ţii ascunsă în adîncul tău, dar eu o văd şi simt cum mă cuprinde şi mă stăpîneşte. Verdele privirii tale se aseamănă cu cel al şarpelui cînd vrea să-şi stăpînească victima ce şi-a ales-o.

– Greşeşti… Tu vezi în dorinţa mea de a-ţi vedea chipul că ai fi o victimă?

- …

– Şi tăcerea este un răspuns, dragul meu prieten!

– Uită-te atent în ochii mei şi eu îţi voi citi gîndurile! E prea sublimă această clipă cînd încercăm să ne cunoaştem cu adevărat. Eu nu pot aparţine nimănui şi recunosc că nici tu nu trebuie să fii decît al tău însuţi… egali şi liberi amîndoi… Ştii bine că oamenii trebuie să se iubească fără prejudecăţi şi constrîngeri… eu te iubesc numai cînd eşti numai al meu, dar pe urmă sînt numai a mea… dar tu… tu cauţi totuşi în dragoste un stăpîn… un stăpîn legat de ceea ce stăpîneşti… Atunci am văzut în adîncul ochilor lui toate imaginile pe care le vedea în adîncul meu şi am înţeles că şi el a dorit să mă vadă, să mă simtă lîngă el şi cu el. Am revăzut locurile unde visasem că-l voi vedea, i-am văzut soţia şi cei doi copii, i-am citit nedumerirea şi întrebările… cum?… cînd?… şi unde s-a destrămat dragostea lui pentru soţie, frămîntările şi viaţa lui agitată, pe care nu o înţelegea, căutările şi nemulţumirile prin care trecuse. Acum dragostea lui şi-o revărsa numai asupra copiilor căutînd prin asta să-şi găsească împlinirea pe care o pierduse.

Într-un tîrziu, ne-am întins pe nisipul cald şi ne-am îmbrăţişat, însetaţi de dragostea ce dogorea în noi. Atingerea trupurilor noastre a făcut să vibreze dorinţele noastre pline de aşteptări. Eram o singură fiinţă, un singur trup, o flacără vie sub cerul care ne învăluia în pînza lui infinită. Pierduţi în marele Univers şi gustînd din cupa plină cu nectarul dragostei, ne regăseam şi trăiam din voluptatea supremei clipe pe care puţini o cunosc cu adevărat. Dar totul se oprea aici şi o durere îmi străbătea trupul şi mintea de căutări şi de dorinţa de a vedea chipul dragostei pentru o voce…

Vocea… acea voce… răsuna în mine cu o cruzime răutăcioasă, parcă vrînd să întineze puritatea dragostei ce o purtam în mine şi cu mine de-atîta timp…

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.