Arta de a trăi magazin






Iubiri

Ghiocel Balan

Toate articolele scrise de Ghiocel Balan

Să avem pentru Dumnezeu inimă de fiu
Să avem către noi inimă de judecător
Şi către aproapele să avem inimă de mamă
(Părintele Cleopa)

Erich Fromm face o analiză psihologică a actului iubirii în lucrarea sa de sinteză intitulată „Arta de a iubi”, din care doresc să redau aici cîteva din numeroasele idei dezvoltate în carte.

Cea mai profundă nevoie a omului este de a-şi depăşi izolarea, de a rezolva problema singurătăţii, de a obţine dez-izolarea, uniunea cu ceea ce îi lipseşte, cu ceva care l-ar face cît mai complet.

La copilul mic, sentimentul izolării dispare cît timp este prezentă mama. Pentru el, întreaga lume, căldura, siguranţa, hrana îi vine prin mama sa. Treptat, învaţă să perceapă că mama îi zîmbeşte cînd mănîncă, îl ia în braţe cînd plînge, o întreagă gamă de experienţe ce se cristalizează în ideea că este iubit. Este iubit pentru pentru ceea ce este, pentru că este copilul mamei sale. Iubirea maternă este necondiţionată, copilul nu are nimic de făcut pentru a fi iubit, este iubit pentru că este neajutorat, dar în acelaşi timp această iubire nici nu poate fi cucerită, produsă; dacă există, e ca o binecuvîntare, dar dacă nu există, nu poate face nimic pentru a o recăpăta. Pentru majoritatea copiilor pînă aproape de 8-10 ani, problema este aproape exclusiv aceea de a fi iubiţi. Pînă la această vîrstă, copilul încă nu iubeşte, ci doar răspunde cu bucurie şi recunoştinţă dacă este iubit. Acum apare sentimentul că iubirea poate fi produsă prin propria activitate, oferirea unui zîmbet, a unui desen.

Treptat, pe măsură ce copilul creşte, prezenţa fizică a mamei devine insuficientă şi atunci apare căutarea altor căi. Copilul, pe lîngă siguranţa oferită de iubirea maternă, începe să simtă nevoia de călăuzirea şi de autoritatea tatălui, care îl învaţă să se descurce cu problemele ce-l aşteaptă în societatea în care s-a născut. În primii ani ai vieţii, copilul are slabe legături cu tatăl său, deoarece mama este căminul său, natura, oceanul sursa vieţii. Tatăl nu reprezintă lumea naturală, ci celălalt pol al existenţei umane, lumea disciplinei, a gîndirii, a aventurii. Tatăl îl învaţă pe copil, îi arată calea în lume. Dar iubirea paternă este condiţionată, trebuie meritată, poate fi pierdută dacă greşeşti. Dar în acelaşi timp, iubirea paternă are şi un aspect pozitiv în aceea că poţi face ceva pentru a o obţine sau păstra.

Fără această etapă, copilul riscă să rămînă neajutorat, rămînînd cu un caracter receptiv, adică cu dorinţa intensă de a fi protejat, de a primi, de a fi îngrijit, lipsindu-i trăsăturile paterne care sînt disciplina, independenţa, puterea de a fi stăpînul propriei vieţi. Un astfel de adult va căuta protecţia mamei în femeile din viaţa sa şi chiar în bărbaţii aflaţi în poziţii de autoritate.

Aspectul important ce apare acum este acela că iubirea este o activitate, nu o pasiune, este de fapt practicarea unei puteri umane, şi nu ceva pasiv, e altceva decît doar a fi îndrăgostit.

A iubi înseamnă în primul rînd a da şi nu a primi. Din păcate acţiunea de a dărui este de obicei greşit înţeleasă. Cea mai răspîndită eroare, făcută de fiinţele cu un caracter receptiv, este aceea că a da înseamnă a renunţa la ceva, a face un sacrificiu. Caracterul mercantil este dispus să dea, dar numai dacă primeşte ceva în schimb; să dea fără să primească înseamnă pentru acesta să fie înşelat, iar „a da” înseamnă „a te sărăci”. De aceea majoritatea indivizilor de acest fel refuză să dea. Alţii îşi fac o virtute din „a da”, în sensul că sînt convinşi că fac un sacrificiu, iar acceptarea acestui sacrificiu este considerată de ei ca o virtute. Pentru caracterul productiv însă, „a da” şi deci şi „a iubi” are o semnificaţie diferită; „a da” este cea mai înaltă expresie a puterii. Prin actul de „a da” trăiesc din plin şi mă bucur, acţiunea de a dărui exprimă propria vitalitate. În sfera materială este bogat cel ce dăruieşte mult, nu cel ce are mult. În sfera sexuală, bărbatul se dăruieşte pe sine prin organul său sexual, iar femeia se dăruieşte, deschizîndu-se pentru a-l primi. Dar cel mai important al dăruirii este sfera umană, oferirea a ceea ce e viu în sine, bucurii, gînduri, tristeţi.

Ca aspect superior al dăruirii, fără de care nu poate exista, iubirea este o putere ce produce iubire. Cînd tînărul şi-a depăşit dependenţa de alţii şi a căpătat încredere în forţele sale umane şi curajul de a se bizui pe sine, el capătă şi puterea de a depăşi teama de dăruire şi de iubire.

În afară de dăruire, caracterul activ al iubirii implică încă 4 aspecte:

  • Grija pentru cel iubit, care este cea mai evidentă în iubirea mamei pentru copilul ei.
  • Responsabilitatea, înţeleasă nu ca îndatorire şi ca ceva impus din exterior, ci ca răspunsul voluntar la nevoile, exprimate sau nu, ale unei alte fiinţe.
  • Responsabilitatea ar putea degenera uşor într-un caracter posesiv, dacă nu ar fi însoţită de respect. Respectul (respicere = „a privi la”) înseamnă capacitatea de a vedea o persoană aşa cum este ea; înseamnă preocuparea ca celălalt să se dezvolte pe propriile sale căi pentru binele său şi nu apentru a mă servi pe mine; implică absenţa exploatării. Iubesc pe celălalt aşa cum este, nu aşa cum aş vrea eu să fie. Respectul există doar pe baza libertăţii şi devine posibil doar dacă eu mi-am căpătat independenţa, pot exista fără proptele şi fără nevoia de a domina sau exploata pe cineva.
  • Nu poţi respecta o persoană fără a o cunoaşte profund, iar cunoaşterea ar fi goală fără preocuparea pentru celălalt.

Aşadar, iubirea este o atitudine, o orientare a caracterului, iar problema iubirii este cea a unei aptitudini şi nu a unui obiect. Numeroşi oameni îşi închipuie că e foarte simplu să iubeşti, totul e să găseşti obiectul potrivit. Aceasta ni se trage din mentalitatea culturală actuală bazată pe schimburi reciproc avantajoase care guvernează piaţa produselor şi a muncii, ce este impregnată nu numai în domeniul material, ci şi în cel afectiv.

În drumul către maturitatea afectivă, adolescentul îşi depăşeşte egocentrismul, nemaiconsiderînd persoana cealaltă ca un mijloc de satisfacere a propriilor nevoi, ci nevoile celuilalt devin chiar mai importante. „Te iubesc pentru că am nevoie de tine” devine „Am nevoie de tine pentru că te iubesc”.

Fiind exclusivă prin natura sa, iubirea erotică rămîne cea mai înşelătoare formă de iubire. Frecvent confundată cu trăirea impetuoasă a îndrăgostirii, ea începe cu căderea bruscă a barierelor dintre doi străini. Pentru cei mai mulţi, separarea de cealaltă persoană fiind resimţită în primul rînd la nivel fizic, depăşirea acestei separări înseamnă uniunea fizică. Odată ce ne arătăm şi sub aspecte secrete, profunde, renunţînd treptat la toate scuturile sufleteşti, avem senzaţia că îl cunoaştem pe celălalt la fel de bine ca pe noi înşine. Sau, mai corect spus, la fel de puţin. Aceste apropieri aparente tind să se reducă odată cu trecerea timpului, iar aparenta iubire pare că dispare în neant. Toate aceste iluzii se bazează pe caracterul înşelător al dorinţei sexuale. Odată împlinită, ea are darul să înlăture sentimentul anxios al singurătăţii, dar acest lucru nu este de durată, şi, ca orice altă dorinţă, după un timp, se cere din nou împlinită iar şi iar, eventual cu pretenţii din ce în ce mai mari. Dorinţa sexuală poate fi alimentată de frica de singurătate, de dorinţa de a cuceri sau de a fi cucerit, de vanitate, de dorinţa de a răni, sau de iubire, putînd avea la bază orice sentiment puternic, din care iubirea este doar unul din ele. Fiind de obicei legată în mintea celor mai mulţi de ideea de iubire, se ajunge prea uşor la concluzia că doi tineri se iubesc cînd doar se doresc unul pe celălalt din punct de vedere fizic. Iluzia odată pierdută, singurătatea va fi resimţită mai acut odată cu trecerea timpului dacă iubirea erotică nu este completată şi cu un alt tip de iubire, cea frăţească.

Asta implică să iubesc din esenţa fiinţei mele şi să simt fiinţa cealaltă în esenţa fiinţei sale. Greşeşte cine îşi închipuie că-şi dovedeşte intensitatea iubirii iubind doar o singură fiinţă şi manifestă indiferenţă şi lipsă de compasiune faţă de toţi ceilalţi. Noi sîntem toţi parte din Unul, în esenţă sîntem Acelaşi. Aceasta este iubirea frăţească. Aceasta a spus Iisus cînd te-a îndemnat să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Dacă percepi în celălalt mai cu seamă suprafaţa, percepi în primul rînd deosebirile, adică ceea ce separă. Doar dacă pătrunzi pînă la esenţă realizezi o legătură de la centru la centru, atingîmd maturitatea în iubire.

Modul în care rosteşti „te iubesc” depinde de adîncimea de unde aceste cuvinte provin şi fac ca ele să ajungă exact în aceeaşi zonă a fiinţei în ochii căreia privim atunci cînd le spunem.

După cum spunea prietenul lui Kalil Gibran, „trăim ca să învăţăm să iubim şi iubim pentru ca să învăţăm să trăim. Este singurul lucru care ni se cere”.

De fapt, oricum şi pe oricine am iubi, căutăm de fapt cu toţii acelaşi lucru, reîntregirea fiinţei noastre, reintegrarea noastră în Oceanul Suprem de Beatitudine şi Adevăr numit Dumnezeu. Aceasta este cea mai înaltă formă de iubire, iubirea divină.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.