Povestea celor doi pustnici din deşertul Nitreei
(sau despre păcatul întristării)

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Se povesteşte că în pustiul Nitreei, în Egipt, trăiau doi pustnici în peşteri alăturate, dar niciodată nu şi-au vorbit. După mulţi ani de asceze, faima lor a început să crească şi să se răspîndească dincolo de maginile Egiptului. Pentru a-i testa, demonul le-a insuflat la amîndui deodată aceeaşi hotărîre. Fără a se sfătui unul cu altul, şi-au luat obiectele făcute de mîna lor, panere şi rogojini, şi au plecat la Alexandria unde le-au vîndut pe bani buni. Cu banii obţinuţi, s-au distrat cîteva zile în tavernele marelui oraş.

Pe drumul de întoarcere, unul din pustnici a fost copleşit de întristare. O disperare devorantă îi chinuia sufletul la amintirea păcatelor comise.

- O Doamne, sînt pierdut pe veci! Sînt de neiertat! Toate posturile, toate rugăciunile şi toate nevoinţele mele şi-au pierdut orice valoare. Vai mie, voi suferi în veci chinurile iadului.

Celălalt pustnic mergea fericit cîntînd psalmi.

- Ce-i cu tine? Eşti nebun? Nu te întristezi, întrebă pustnicul copleşit de remuşcări.

- De ce să mă întristez?

- Cum de ce să te întristezi? Ai... ai uitat ce am făcut la Alexandria?

- Ce am făcut la Alexandria? Slavă bunului Dumnezeu că ocroteşte asemenea oraş binecuvîntat.

- Dar noi... noi ce am făcut acolo... ai uitat?

- Ştii prea bine ce am făcut. Am vîndut panere şi rogojini, ne-am închinat sfîntului Marcu, am vizitat lăcaşurile de cult, ne-am bucurat de frumuseţile oraşului, am mers în palatul preacucernicului primar...

- Uiţi că am înnoptat la bordel, nebunule?!

- Noi?! Doamne păzeşte-ne. Seara şi noaptea ne-am petrecut-o la curtea patriarhiei.

- Ţi-ai pierdut minţile din cauza păcatelor! Dar vin... vin unde am băut?

- Vinul şi bucatele le-am primit de la patriarhie cu ocazia sărbătoririi Intrării în biserică a Maicii Domnului.

- Ce-i cu tine? Rîzi de mine? Sau după ticăloşiile de ieri diavolul s-a încuibat cu totul în tine? Nu suferi în urma păcatelor comise, nu deznădăjduieşti? Nu te întristezi?!

- Nu ştiu în cine s-a incuibat diavolul: în tine sau în mine care mă bucur de darurile lui Dumnezeu şi laud pe Creator şi Creaţia Sa.

- Ai înnebunit! Eşti un eretic, un păcătos!

Îngrozit de amintirea păcatelor sale, pustnicul copleşit de întristare se repezi la tovarăşul său de pustnicie şi îl bătu cu furie, apoi fiecare se retrase în peştera sa. Unul se tînguia zi şi noapte, celălalt îşi continuă nestingherit asceza liniştit şi împăcat cu sine, premărindu-L pe Dumnezeu prin psalmi.

Într-o dimineaţă, celui care nu-şi mai găsea liniştea din cauza întristării şi a amintirii neîncetate a păcatelor comise îi apăru în minte un gînd: „După mulţi ani de nevoinţe am dobîndit harul lui Dumnezeu. Ajunsesem renumit, făceam minuni... dar după ce am păcătuit sînt de neiertat. Sînt pierdut pe veci. Ce rost are să mai rămîn în pustiu. Degeaba m-am străduit. Toate nevoinţele mele nu mai au nici o valoare”.

Plecă la Alexandria unde se amestecă în iureşul vieţii de decădere a hoţilor şi prostituatelor. Cînd a rămas fără bani, a prădat şi a ucis. Fiind prins, a fost condamnat la moarte şi executat.

În acest timp, celălalt pustnic, îşi continuă cu aspiraţie şi seninătate asceza. După un număr de ani, a atins un înalt grad de sfinţenie devenind renumit pentru minunile sale. Înainte de a muri, trupul său părea că a înflorit, strălucind şi umplînd văzduhul cu miresme. Pe locul moaştelor sale s-a ridicat o mănăstire iar numele său a fost trecut în calendar printre ceilalţi sfinţi.

„Prin urmare, adevăr grăiesc, păcatele nu sînt o nenorocire, afară de unul, întristarea. Ei au săvîrşit împreună păcatele, dar a pierit doar unul, cel care s-a întristat” ne spune părintele Varsonofie, cel care a făcut să ajungă pînă la noi povestea celor doi pustnici din pustiul Nitreei, care trăiau în două peşteri alăturate, practicînd aceleaşi asceze...

„Este o privelişte demnă de milă aceea de a vedea cum cei ce s-au izbăvit în largul mării, se îneacă în port. Urcaţi treptele desăvîrşirii imitînd nu pe femeia lui Lot, ci pe însuşi acesta, care a mers înainte, fără a se mai uita înapoi”, ne sfătuieşte Ioan Scărarul, cel care retras într-o peşteră din Muntele Sinai, după patruzeci de ani de asceze, a reuşit să străbată una cîte una treptele scării virtuţilor pînă la realizarea desăvîrşirii.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.