Etapele durerii

Ghiocel Balan

Toate articolele scrise de Ghiocel Balan

Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima; într-o zi, chiar aşa va fi.
Mourir c’est partir un peu

Am văzut recent un film excelent din 2002, Life or Something Like It – Viaţa sau ceva ca ea.

Filmul este povestea unei cunoscute reportere de televiziune care este mulţumită de ea însăşi, are o carieră înfloritoare, un iubit celebru. Într-unul din reportaje pe care trebuia să le facă, cunoaşte un cerşetor care obişnuia să facă predicţii în mijlocul mulţimii indiferente. Astfel, ea află de la acesta că mai are de trăit doar o săptămînă. Reacţia iniţială a fost neîncrederea în această previziune, dar, cînd celelalte profeţii făcute de cerşetor încep să se împlinească, încearcă să se tocmească, oferindu-i bani pentru a-şi schimba profeţia. Pe măsură ce trece timpul, are loc o transformare a întregii atitudini faţă de lucruri şi persoane, o redescoperire a ceea ce e cu adevărat important şi autentic. Filmul atinge mai multe aspecte psihologice interesante, dar mă opresc acum doar asupra reacţiei umane în faţa apropierii morţii. Acest subiect a interesat în decursul timpului numeroşi medici, clerici, psihologi, scriitori.

În urma studierii comportamentului pacienţilor cu boli terminale, doctoriţa Elisabeth Kubler-Ross a scris mai multe lucrări, din care cea mai cunoscuta este „Despre moarte şi actul morţii”. Ea a observat faptul că cei care află că mai au puţin de trăit trec din punct de vedere psihologic prin cinci faze: negarea, furia, tîrguiala, depresia şi acceptarea. Se poate întîmpla să apară uneori doar unele din ele şi chiar de mai multe ori, iar durata şi intensitatea lor poate fi diferită în funcţie de pesonalitatea celui în cauză. Este interesant că aceste faze se întîlnesc şi la cei care tocmai au pierdut pe cineva drag, la cei care s-au despărţit de fiinţa iubită, sau la cei care se îmbolnăvesc de o boală mai serioasă, sau al condamnaţilor la sentinţe serioase, adică în cazul oricărui tip de suferinţă intensă, şi de aceea aceste etape au căpătat denumirea de „Cele cinci faze ale durerii”.

1. Negarea („Nu se poate, nu e adevărat”). Recurgem la refuzul acceptării realităţii atunci cînd vrem să fim scutiţi de experienţele dificile din viaţă, din cauza fricii de ceea ce ne aşteaptă. Instinctul de conservare păstrează o urmă de speranţă (poate că doctorii s-au înşelat, poate că dignosticul e greşit...). Este important de reţinut că ceea ce se află în spatele acestei atitudini este teama şi deci putem s-o controlăm prin încurajări din partea celor iubiţi. Negarea este un mecanism de apărare temporară care ne oferă timpul necesar pentru a ne pregăti în vederea acceptării viitorului, imaginat acum în culori sumbre. Este o reacţie normală, dar pe tremen lung, poate avea consecinţe grave. Odată ce vom fi pregătiţi, vom putea trece mai departe la o etapă ulterioară.

2. Furia care poate să apară atunci cînd nu mai putem menţine prima etapă. Mînia poate apărea îndreptată împotriva celorlalţi („Vezi ce-am păţit din cauza ta?”, „De ce eu şi nu altul care nu face nimic, se îmbată mereu, îşi bate nevasta”, etc...), a lui Dumnezeu („Doamne, cum poţi să-mi faci mie asta?”) sau chiar a propriei persoane („Am fost inconştient că am fumat aşa de mult”). Considerăm că ceea ce ni se întîmplă este nedrept şi de aceea încercăm să ne schimbăm soarta prin violenţă. Putem deveni invidioşi pe cei care sînt sănătoşi, sau pot apărea şi alte menifestări negative pe care nu ni le cunoşteam, scoase la iveală de situaţia limită prin care trecem. Acestea sînt rezultate din ataşamentele pe care le avem faţă de lucruri, obiceiuri, chiar de viaţă.

3. Tîrguiala apare atunci cînd furia nu ne-a adus ce am sperat. Aşa că încercăm să obţinem „anularea sentinţei” făcînd „ceva bun”. Cele mai multe tocmeli le facem cu Dumnezeu şi sînt ţinute în secret („De-aş trăi măcar să-mi văd copilul la casa lui”, „Dacă mă fac bine, o să dau de pomană mai mult, o să merg mai des la biserică...”). Dincolo de aceste tocmeli se află de regulă un sentiment de vinovăţie. Era necesar să schimbăm ceva în viaţa noastră, şi, dacă n-am făcut-o de bunăvoie, o vom face acum datorită fricii. Este foarte important acum să descoperim această vinovăţie care ne face să negăm, să ne revoltăm, să ne tocmim şi apoi să renunţăm la ea, căci nu ne va duce decît la alte şi alte încercări de negocieri şi compromisuri care vor eşua inexorabil.

4. Cînd am pierdut orice speranţă de a scăpa de destin şi de a căpăta ceea ce vrem aşa cum vrem noi, apare depresia. Este o stare de spirit în care energia este foarte scăzută, şi ne prefacem că nu ne pasă. Apăsaţi de sentimentele noastre, nu vrem să avem legături cu nimeni. E de dorit să dezăgăzuim durerea, pentru a ne putea elibera şi trece la etapa următoare.

5. Acceptarea. De abia cînd ne împăcăm cu lumea şi cu noi înşine ne putem revizui cu luciditate întreaga viaţă, întrebîndu-ne dacă valorile conform cărora am trăit au fost corecte, ce am greşit, ce am învăţat din aceste greşeli, şi mai ales ce a fost frumos în sufletele noastre, ce amintiri merită să ne însoţească în călătoria ce ne aşteaptă. Este o etapă importantă care restabileşte adevărul pe care am încercat de multe ori inconştient să-l acoperim în trecut, să-l modificăm pentru a ne simţi mai bine. Identificarea erorilor pe care le-am făcut în trecut faţă de alţii sau chiar faţă de noi ne ajută să ajungem la o înţelegere mai profundă a vieţii şi a lecţiilor ei, şi ne poate aduce multă pace sufletească dacă vom găsi puterea şi curajul de a cere iertare celor faţă de care am greşit. Este un moment important în care putem face curăţenie în viaţa noastră, împăcîndu-ne cu cei care sînt importanţi în destinul nostru. Acum e momentul să ne împăcăm cu întreaga noastră viaţă, căci într-adevăr putem schimba relaţia dintre noi şi evenimentele trecute, pentru a le vindeca. Din învăţămintele pe care le căpătăm putem dărui şi celor pe care-i vom părăsi, pentru a le fi de folos mai departe. Acum, după ce am trecut prin poarta iertării, va răsări înlăuntrul nostru o mare cantitate de lumină purificatoare, care-i va ajuta şi pe cei de lîngă noi, care sînt şi ei într-o situaţie delicată, nu ştiu cum să se comporte, ce să ne spună, poate se simt vinovaţi că nu ne pot ajuta mai mult pentru a ne pregăti o plecare liniştită şi senină.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.