Povestiri

Aurel Dumitraşcu

Toate articolele scrise de Aurel Dumitraşcu

(sursa: internet)

Un băştinaş american şi prietenul lui treceau, în centrul oraşului New York, pe lîngă Times Square în Manhattan. Era în timpul prînzului şi străzile erau pline de oameni. Maşinile claxonau, frînele taxiurilor scîrţîiau pe la colţuri, sirenele zornăiau, sunetele oraşului erau asurzitoare. Deodată, băştinaşul spune, "Aud un greiere!"

Prietenul său spune: "Ce? Eşti nebun? Cum poţi să auzi un greiere în gălăgia asta!"

"Nu, sînt sigur!" a spus el, "Am auzit un greiere!".

"E o nebunie," i-a răspuns prietenul.

Însă el ascultă cu atenţie un moment, şi apoi se îndreptă, traversînd strada, spre un ghiveci de ciment, în care creşteau nişte plante. S-a uitat în ele şi pe sub crengile lor, şi a descoperit un mic greiere.

Amicul său a fost pur şi simplu uimit. "E incredibil! Cred că ai urechi supraomeneşti!"

"Nu", a spus băştinaşul. "Urechile mele nu sînt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei să asculţi."

"Dar nu se poate!" a spus prietenul. "N-aş putea auzi un greier, în aşa o gălăgie."

"Da, într-adevăr," a venit replica. "Depinde ce este cu adevărat important pentru tine. Hai să-ţi arăt!"

A băgat mîna în buzunar şi a scos cîteva monede, pe care, în mod discret, le-a scăpat pe trotuar.

Atunci, în ciuda zgomotului şoselei aglomerate, care le surzea urechile, au putut observa pe o rază de 20 de picioare distanţă, fiecare cap întorcîndu-se să vadă dacă banii căzuţi nu erau ai lor.

"Ai înţeles ce vreau să spun?" a întrebat băştinaşul american. "Totul depinde de ce este important pentru tine."

~~~

O femeie bătrînă din China avea două vase mari, pe care le atîrna de cele două capete ale unui băţ, şi le căra pe după gît. Un vas era crăpat, pe cînd celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă.

La sfîrşitul lungului drum ce ducea de la izvor pînă acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate.

Timp de doi ani, asta se întîmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mîndru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atît de ruşine cu imperfecţiunea sa, şi se simţea atît de rău că nu putea face decît jumătate din munca pentru care fusese menit!

După 2 ani de aşa zisă nereuşită, după cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lîngă izvor: "Mă simt atît de ruşinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul pînă acasă!"

Bătrîna a zîmbit, "Ai observat că pe partea ta a drumului sînt flori, însă pe cealaltă nu? Asta pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care împrospătează casa."

~~~

Casa celor 1000 de oglinzi (folclor japonez)

Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept "Casa celor 1000 de oglinzi". Un căţeluş mititel, vesel din fire, aflînd de acest loc, s-a hotărît să-l viziteze. Cînd a ajuns, sărea fericit pe scări şi a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiusele ridicate şi dînd din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi 1000 de căţeluşi fericiţi, care dădeau din coadă ca şi el. A zîmbit, şi a primit înapoi 1000 de zîmbete, la fel de calde şi prietenoase. Cînd a plecat, s-a gîndit: "Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!"

În acelaşi sat, alt cîine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărît şi el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare, şi capul lăsat. Cînd a văzut 1000 de cîini neprietenoşi uitîndu-se la el, s-a speriat şi s-a zbîrlit pe spate, mîrîind. Cînd ceilati 1000 de cîini au început şi ei să mîrîie, a fugit speriat. O dată ieşit afară, s-a gîndit: "E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată".

Toate chipurile sînt oglinzi. Ce fel de reflexie vezi pe chipurile celor pe care-i întîlneşti?

~~~

Doar asta contează!

Se povesteşte că într-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit să facă o călătorie într-o ţară îndepărtată, aflată peste mări şi ţări.

În drumul său a întîlnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai puţin asemănătoare. Şi-a amintit pentru tot restul vieţii de unul dintre acestea.

Era dimineaţă cînd a zărit în departatre turnurile unei cetăţii. Pînă să ajungă în apropierea ei se făcuse deja prînzul, şi cum în partea dreaptă a drumului se afla un cimitir îngrijit, cu pomi umbroşi şi flori frumos parfumate, omul s-a hotărît să facă un scurt popas.

Păşind către o bancă pe care o zărise în apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trăit şase ani, trei luni şi patru zile”… “A trăit unsprezece ani, două luni şi cinci zile”… “A trăit trei ani, patru luni şi patru zile”… “A trăit nouă ani, opt luni şi două zile”…

S-a întristat crezînd că nimerise într-un cimitir pentru copii, şi unul dintre locuitorii cetăţii l-a văzut şi a întrebat:

- De ce eşti atît de trist, ai pe cineva din familie îngropat aici? Mama, tatăl poate…?”

- Cum s-ar putea una ca asta, doar văd că aici sînt îngropaţi numai copii!

- Nu… doar că, vezi… noi cînd ne naştem primim fiecare cîte un carneţel. La început ţin socoteală părinţii pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare dată cînd ne-am bucurat şi pentru cît timp… iar cînd unul dintre noi se duce, familia adună timpul pe care l-a petrecut bucurand-se… şi asta este ceea ce vezi tu scris aici.

- Timpul pe care l-aţi petrecut bucurîndu-vă…

- Da, pentru noi doar asta contează!

Dacă ar fi fost să ai un astfel de carneţel, tu cîţi ani, cîte luni şi cîte zile crezi că ai fi adunat în el pînă acum? Oricîtă bucurie ai adunat şi ai dăruit pînă acum, îţi doresc să trăieşti… pînă la adînci bătrîneţi!

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.