Absenţa ca semn al prezenţei

Ioniţǎ Diana-Adela

Toate articolele scrise de Ioniţǎ Diana-Adela

Pornesc de la o constatare pe cît de banal formulatǎ, pe atît de adevǎratǎ: timpul e universal, unidimensional şi ireversibil, e o construcţie mentalǎ care mǎ ajutǎ sǎ dau un sens momentului. Convenţia secundelor, minutelor, orelor, anilor, secolelor şi mileniilor e doar o modalitate de a împǎrţi devenirea în momente. E, cred, o nǎscocire a omului care vrea concretul, palpabilul, a omului care are nevoie de dovezi, de real. La urma urmei, asta ne ajutǎ sǎ avem conştiinţa vremii, sǎ simţim cǎ trǎim, sǎ ştim cǎ ne aflǎm nu doar undeva, dar şi cîndva. Asta este şi ceea ce ne amintim: frînturi dintr-un timp dilatat din cauza spaimei sau accelerat de o fericire agresivǎ, un timp în care ne pare cǎ nu am trǎit niciodatǎ cu adevǎrat, un timp scurs în ritmul bǎtǎilor inimii şi de care ne dorim mereu sǎ ne fi bucurat mai mult.

Simţul timpului îl am atunci cînd percep o schimbare, fie cǎ e vorba de rǎsǎritul şi apusul soarelui, fie de încǎ un rid de pe faţa unei persoane apropiate. Timpul e o mǎsurǎ a devenirii. Fiecare moment de pe axa timpului e unic şi tocmai acest lucru face ca sentimentele şi emoţiile noastre şi absolut fiecare gest şi sunet sǎ trǎiascǎ prin ele înseşi.

Absenţa elementelor care se repetǎ ar face imposibilǎ perceperea trecerii timpului. Radioul cu ceas care se deschide în fiecare dimineaţǎ, alternanţa întuneric-luminǎ, sǎrbǎtorile de iarnǎ, înflorirea teilor de pe Copou, vacanţa de varǎ, frunzele care cad toamna, toate mǎ fac sǎ simt cǎ sînt aici şi mai ales acum. Recunosc, este un acum determinat de coordonate care probabil pot fi uşor deturnate, dar e totuşi un moment adevǎrat şi eu îl simt.

Absenţa a ceea ce a fost cîndva cred cǎ e pentru mine cel mai concret semn al prezenţei timpului. Întotdeuna m-au fascinat conceptul de ieri şi forma verbalǎ a fost. E ceea ce îmi mǎsoarǎ existenţa, desfǎşuratǎ între absenţa prelungitǎ a bunicului, a orelor din liceu, a primei excursii în strǎinǎtate şi un acum aproape nedeterminat, care nu stǎ pe un tǎrîm ferm şi care devine, cu fiecare moment, tot absenţǎ. Pierd din vedere ţǎrmul pentru a evolua spre sensul unic al existenţei, chiar dacǎ asta înseamnǎ îmbǎtrînire. Sîntem ca nisipul. Timp doar în cǎdere...

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.