Elixirul fericirii - Bucuria Mîntuirii

Dumitru Buhai

Toate articolele scrise de Dumitru Buhai

Trăim într-o lume tot mai grăbită şi mai nefericită: o lume tot mai tristă, mai pesimistă şi mai debusolată…Oamenii se grăbesc şi trec, în viteza anilor ce zboară, prin tunelul timpului, hărăzit pentru viaţa lor pe pămînt, fără să găsească „felia de fericire” după care au aleargat în toţi anii de „chiriaşi ai vremii” de peregrinare şi nu s-au gîndit că vine şi clipa sfîrşitului de alergare, pe pămînt…

Am dat un titlu neobişnuit acestui eseu, tocmai pentru a sublinia un adevăr al vieţii noastre pe acest pămînt: toţi alergăm după „fericire” - de-i vremea cu soare sau de este cu viscol, ploaie sau vînt… Alergăm prin viaţă în căutarea a „ceva” pe care nu-l putem descifra… Este o stare sufletească, un sentiment. Este o alergare între utopie şi realitate: căutăm „elixirul fericirii”... Toţi căutăm fericirea!

În titlul eseului, am alăturat două cuvinte foarte greu de definit. Doresc, însă, să aprofundez o stare sufletească fără de care sîntem sortiţi unei vieţi neîmplinite şi cenuşii, umbrită de lipsa bucuriei şi neînţelegerea rostului omului pe pămînt.

Cele două cuvinte: „elixir” şi „fericire”, prin unirea lor semantică ne dau sensul iluziei stării de beatitudine, adică „de stare de fericire deplină”. Cuvîntul „elixir”(gr. elixirion) are diferite sensuri. Pentru a ajunge la descifrarea unor stări de bucurie şi de exaltare sufletească, am cules mirabilul sens „de odihnă şi pace a minţii”, a fiinţei noastre, ajunsă la culmea stării de mulţumire.

Cuvîntul „fericire”, dragul meu cititor, cînd îl rosteşti, prin citirea eseului meu, aş dori să te facă să simţi, în sufletul tău, cum te inundă o bucurie neînţeleasă - ca dorul de-acasă, sau mulţumirea deplină că te-ai vindecat de o boală mortală, ori ce ai mai bun, în fiinţa ta, acum te-a copleşit – că încă n-ai murit; mai eşti în viaţă... Mai poţi urca muntele, numit „al fericirilor”! …Nu este, oare, momentul reflectărilor la „elixirul fericirii”? Ai simţit, vreodată, bucuria mîntuirii?...

Timpul „fuge” pe neobservate şi te-ai obişnuit cu un trai cenuşiu – mai nefericit – şi nu te-ai gîndit, pînă acum – poate – la viaţa ce ţi se scurge în nefericire sau „dormind”... Da, literalmente „dormind”! O treime din timpul vieţii îl petrecem într-un somn odihnitor sau tulburat de visuri… S-au făcut şi studii speciale ca să se vadă cum îşi petrece omul viaţa de la primul sunet scos de un copilaş la naştere pînă la ultima respiraţie a unui om, cînd sufletul părăseşte „cortul de pămînt”… Am citit despre rezultatele unui asemenea studiu făcut – nu demult - de specialişti englezi şi am aflat lucruri care m-au pus pe gînduri… Parcă dormim prea mult!... Şi cronometrul timpului nu se opreşte cînd dormim…

Dau cîteva concluzii rezultate din cercetarea despre felul cum îşi petrece un om viaţa, dacă trăieşte vreo 75 de ani, pentru „a ne trezi din somn” şi a ne trăi viaţa cu folos şi fericiţi, căci zilele iute trec!...

Ştiaţi că un om (sau o femeie) – în medie – într-o viaţă de şaptezeci şi cinci de ani… vorbeşte aproximativ timp de 12 ani, stă la televizor 12 ani, munceşte 8 ani şi 6 luni, stă la masă (pentru micul dejun, dejun sau cină) 3 ani şi 6 luni, mănîncă 160 kg. de ciocolată, 7.300 de ouă, merge pe jos 22.000 de kilometri, doarme 25 de ani, clipeşte de 415 milioane de ori, varsă 65 litri de lacrimi, stă la volanul maşinii 1 an şi şase luni, vorbeşte la telefon 2 ani şi 6 luni, 10 zile salută sau răspunde la salut, 6 luni aşteaptă la semafor, 9 luni se tot ceartă, 98 de zile se spală, o femeie îşi face duş timp de 782 de zile, iar un bărbat timp de numai 125 de zile… Într-o viaţă de 75 de ani, omul are aproximativ 150 de prieteni, dar la nevoie… nu gaseşte nici unul!...

Am citit şi am recitit concluzia studiului făcut de cercetătorii englezi: „… la nevoie nu gaseşti nici unul!” Să nu găseşti un prieten la nevoie?!... Este nu doar o concluzie reală, dar este şi tristă, arătîndu-ne că trăim nişte vremuri întoarse pe dos… Cuvinte frumoase, în esenţa lor semantică pură: „prieten”, „frate de sînge” sau „de credinţă”, să fi devenit în vremea noastră doar ceaţă şi zgură, vorbe de spoială, de esenţă neloială? Dragostea – cuvînt atît de dumnezeiesc! – să fie doar o vorbă spusă de mîntuială şi să fie scoasă dintr-o inimă goală?! Ce vremuri întoarse pe dos!… Şi mă cutremur! Şi strig în rugăciune către Dumnezeu: Dă-ne, Doamne, inimi mai miloase şi redă-ne bucuria şi fericirea părtăşiei, cu vremuri mai sfinte şi bune! Dă-ne, Doamne, suflete sănătoase!

O umbră tristă mi se lăsase peste sufletul meu, pe cînd mintea îmi dicta ce scriam mai sus, dar mi s-a luminat de gîndul ce m-a străfulgerat, amintindu-mi de un prieten loial ce nu m-a dezamăgit, dovedindu-mi că „un prieten adevărat poate fi ca un frate”... Deci, concluzia specialiştilor nu este valabilă întotdeauna! Au apărut razele de lumină optimiste…

Am avut, în viaţa mea pînă acum, sute şi sute de prieteni. Cu unii eram legat sufleteşte, de parcă am fi fost fraţi, căci am fost, la bine şi la rău, împreună ani şi ani de zile. Aş putea spune că am crezut că-mi sînt toţi prieteni adevăraţi… Şi am mulţi prieteni, dar nu ştiu cîti dintre ei sînt şi „pentru la nevoie”!... Unul dintre ei, însă, mi-a dovedit că a rămas prieten de o viaţă…

Pe 6 februarie, anul acesta – de ziua mea de naştere – scriam ceva la computer. Era spre miezul nopţii. Deodată, am zărit semnalul că am primit o scrisoare electronică. Am apăsat pe „şoricelul” de descuiere a scrisorii şi surpriza: scrisoarea era o urare de „mulţi ani!”, de ziua mea, din ţară, de la amicul meu din copilărie, din tinereţe şi de o viaţă… Ce surpriză aducătoare de bucurie şi amintiri! Ce frumoase sînt surprizele fericite! Nu l-am văzut şi nici nu am comunicat cu amicul meu şi frate de credinţă de foarte mulţi ani… Ne-a despărţit depărtarea: oceanul şi marea... Am fost ani mulţi, nu doar prieteni „la cataramă”, dar şi colegi de bancă în şcoala primară, colegi în şcoala elementară şi în primele clase de liceu. Am fost în acelaşi internat, a primit aceeaşi credinţă ca şi mine şi am avut aceeşi chemare profesională… Există, deci şi prietenie; şi frăţie! Motiv de optimism şi bucurie!...

Starea de mulţumire sufletească intensă şi deplină – fericirea – este un sentiment profound şi o experienţă de viaţă umană personală, pe care doar o trăieşti, cînd sufletul îţi cîntă de bucurie, mintea ţi-e plină de optimism şi dragostea îţi cuprinde inima… Fericirea nu o poţi explica, deoarece nu este o senzaţie, ci o stare de conştiinţă, în care trăieşti o pace şi o armonie între gîndirea, sentimentele, voinţa şi corpul tău - cu stomacul, cu creierul, cu plămînii…

În aceste momente din viaţa mea, cînd am ajuns la starea de mulţumire sufletească deplină şi trăiesc elixirul „bucuriei mîntuirii”, înţeleg prin „fericire” că este o stare fizică, spiritruală, emoţională, intelectuală la care ai ajuns şi simţi permanent o bucurie şi o mulţumire pe care nu cauţi s-o explici, ci o simţi, cînd eşti plin de sănătate sau cînd corpul ţi-e bîntuit de slăbiciunea unor boli ce-ţi atacă nu numai carnea şi oasele, inima, plămînii, ficatul, rinichii şi celelalte organe vitale din „uzina” dată ţie, ca o casă de lut şi de împrumut, ci şi sufletul ce-ţi rămîne aninat în speranţa credinţei în Cel ce te-a creat unicat, ca să rămîi în picioare şi cînd ceva te doare, iar zîmbetul din tine nu este alterat, ci rămîne real – aşa cum ai fost creat în original: frumos, optimist, luminos, plin de bucurie, mulţimit, senin – pentru eternitate – deci şi pentru viaţa pe acest pămînt. De eşti sărac sau mai bogat, sătul sau flămînd, tînăr sau bătrîn, rămîi optimist!...

Am citit undeva că „fericirea nu are memorie”. Această propoziţie afirmativă simplă exprimă un adevăr profund. Micile bucurii nu fac fericiri, ci sînt doar utopii ce ni le fixăm în memorii ca mulţumiri, din viaţa trăită, acum, sau cîndva. Adevărata fericire este un elixir al credinţei în Dumnezeu, cînd simţi în sufletul tău o bucurie permanentă ce vine de Sus şi eşti inundat de dragoste divină în inima ta, care-ţi schimbă vechile dorinţe şi priorităţi de viaţă. Elixirul fericirii îl găseşti doar în dragostea lui Dumnezeu ce o simţi renăscută în sufletul tău, iar credinţa îţi întăreşte voinţa să fii ascultător de Cuvîntul Său şi de poruncile Lui sfinte. Starea aceasta de beatitudine o trăieşti doar cînd ai armonie în inimă, mulţumirea cu ce ai, echilibrul în credinţa neclintită în Dumnezeu şi o conştiinţă înflorită sub razele de lumină şi căldură divină, care te transformă în om al lui Dumnezeu, parte din corola de minuni a lumii, „sarea pămîntului”, „lumina lumii”, „o cetate aşezată pe un munte”, vestitorul de veşti bune şi semănătorul de valori sfinte, într-o lume bizară şi întoarsă pe dos, în care multe trăsături bestiale au devenit – pentru mulţi oameni – reale.

Lasă-ţi sufletul să înflorească în bucurie, în armonie şi fericire! „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine”, căci Dumnezeu ţi-a pus un giuvaier viu, plin de bucurie, în templul tău de pămînt, ca să ai un scut să nu vopseşti peste rugină, ci să-ţi păstrezi sufletul mereu în lumină… Ai uitat, că şi tu eşti creat un unicat, ca să fii deplin mulţumit şi prin credinţă să ajungi fericit la punctul final de biruinţă?

Îmi răsună în minte replica dată de un preot unui îmbogăţit parvenit care, într-o iarnă geroasă, aruncase din casă o famile săracă: „omule, cum nu ţi-e frică de Dumnezeu să fii fără milă în sufletul tău!” La această mustrare concretă, adaug o frază discretă: omule, nu uita că nu-ţi poţi afla fericirea fără să existe milă şi dragoste în inima ta!

Elixirul fericirii este acea dragoste Dumnezeiască ce-ţi uneşte sufletul de Împărăţia cerească şi te face să simţi bucurie; şi viaţa ta lăuntrică este o sfîntă poezie ţesută-n armonia miracolului Cuvîntului, cu muzica Cerului, venită pe razele de lumină ale Misterului… În sufletul tău simţi dragostea lui Dumnezeu „îndelung răbdătoare şi plină de bunătate”, care devine parte din tine, dîndu-ţi bucuria deplină şi un nou caracter…

„Dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată…”(1 Cor.13/4-8).

Păşesc în lumea elixirului fericirii, cînd gîndesc pozitiv şi în mintea mea nu mai este loc de tristeţe, mîhnire şi supărare, ci bucuria mîntuirii îmi dă aripile credinţei să văd lumina şi în locuri întunecate, îmi lasă sufletul să înflorească, să fie în armonia divină şi mulţumirea deplină că trăiesc încă Ziua ce mi-a fost hărăzită să mă veselesc pe pămînt, în prezentul vieţii mele minunat, pentru care pe Dumnezeu Îl preamăresc…

Nemulţumirea nu-ţi dă fericirea şi nimeni din jurul tău nu-ţi poate inocula bucuria de viaţă în lumea aceasta cu ceaţă. Nu aştepta fericirea să ţi-o dea cineva!

Imaginează-ţi cum ar fi să poţi cumpăra fericirea? Ar fi fericiţi doar cei ce-ar avea bani să cumpere de la vreo „piaţă” mulţumirea sufletească!... Dar banul şi bogăţia nu-ţi pot cumpăra fericirea şi bucuria… Cuvîntul lui Dumnezeu explică fericirea mai bine ca mine, de aceea-i transcriu Lumina Divină şi pentru tine…

„Ferice de oricine se teme de Domnul şi umblă pe căile Lui, căci atunci te bucuri de lucrul mîinilor tale, eşti fericit şi-ţi merge bine” (Ps.128/1-2). „Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine, căci se va bucura de rodul faptelor lui” (Is.3/10). „Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu şi vei avea pace; te vei bucura astfel iarăşi de fericire. Primeşte învăţătura din gura Lui şi pune-ţi în inimă cuvintele Lui” (Iov 22/21-22). „Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui, căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Lc.6/45).

„Visteria bună a inimii” este punctul în care se întîlneşte sufletul meu cu fericirea din Dumnezeu, care îmi dă bucuria şi mulţumirea că sînt viu şi scriu despre elixirul mîntuirii prin credinţa în puterea pozitivă a gîndirii. Fericirea este o stare de conştiinţă. Este un sentiment ce vine de Sus. Nu-l pot explica şi diseca cu bisturiul logicii, dar găsesc că este minunat să trăiesc, să respir, să mă minunez de frumuseţile din natură, să vorbesc cu oamenii, să mănînc, să-L preamăresc pe Dumnezeu, că mă recunosc şi mă ştiu că sînt eu care scriu… Mă simt, chiar acum, copleşit de trăiri sufleteşti ce mă inundă ca o apă vie, venită pe căi de lumină din veşnicie, din Cer: din nemărginitul Mister… şi sînt deplin mulţumit că pot să te-ndemn şi pe tine: Fii plin de viaţă, gîndeşte pozitiv, fii credincios şi fericit că mai eşti viu, ca să mai auzi, în sufletul tău, vocea lui Dumnezeu şi să trăieşti elixirul fericirii şi bucuria mîntuirii!...

Din cartea în pregătire pentru tipar: „Fericirea divină”, de Dumitru Buhai (E-mail: ProfBuhaiD@aol.com)

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.