Instinctul fericirii

Petronela Untu

Toate articolele scrise de Petronela Untu

Nedefinit, undeva pe fundal, mai subtil şi sigur cel mai puţin agresiv dintre toate, instinctul fericirii e un dat al naturii umane.

Mi-am urmărit viaţa: ceea ce m-a purtat înainte, printre propriile mele vîrste, a fost o căutare a stării de bine interior. Dacă ceea ce trăiam era frumos şi armonios şi dacă îmi aducea bucurie, ceva din interiorul meu începea să lucreze pentru a păstra starea. Nu îmi amintesc să mă fi „desprins” vreodată uşor de fericire. A fost mereu ca şi cum starea normală a sufletului meu era fericirea. Oricare alte stări nu făceau decăt sa îmi potenţeze viitoare fericiri.

Am urmărit şi alte vieţi, cele ale părinţilor mei, de exemplu. Destul de „tocit”, instinctul fericirii lucrează şi la ei, doar că starea lor de bine este declanşată de altceva.

Am studiat şi nefericirea oamenilor: întotdeauna înseamnă pierderea unei surse exterioare de fericire. Nefericirea nu e altceva decît o criză declanşată de o dependenţă. Că sîntem dependenţi de un obiect, de o fiinţă sau de un set inflexibil de principii, tot dependenţă se numeşte.

Cu cît motivul fericirii noastre e mai interior, cu atît e mai stabil.

La extrem, cînd motivele noastre de fericire sînt doar interioare, fericirea se stabilizează, nu mai pleacă de la noi.

Evoluţia spiritului s-ar putea defini în acest context prin: eliminarea treptată a dependenţelor şi interiorizarea din ce în ce mai spontană a motivelor de bucurie.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.