Repere în devenirea umană

Tudor Vasile

Toate articolele scrise de Tudor Vasile

Dacă tot ne-am întîlnit din întîmplare pe un canal de comunicare, atunci, stimate cititor, uită o clipă de grijile cotidiene pentru un moment de sensibilizare şi de meditaţie asupra comportamentului uman. Propun ca temă initială de reflexie „Cum trebuie să nu fii”, deoarece în dialectica devenirii umane sînt situaţii cînd binele rămîne după cernerea răului. Oamenii cu afecţiuni fizice înţeleg altfel viaţa, ca limitare a diversităţii lumii exterioare dar nu a profunzimii trăirilor interioare, prin comparaţie cu cei care se bucură de starea normală.

Să nu fii orb, pentru a vedea frumuseţea iubitei, verdele crud al firului de iarbă, roşul aprins al florii de trandafir sau albul imaculat al zăpezii, dar şi operele de artă ale ale lui Michelangelo, Rembrandt, Renoir, Picasso sau Brîncuşi.

Să nu fii surd, pentru a asculta cîntecul privighetorii în serile de vară, susurul izvoarelor de munte,dar şi muzică de Wagner, Mozart, Beethoven, Enescu sau vocea superbă a Mariei Tănase.

Comportamentul individual se află deseori la graniţa dintre voinţă şi tentaţie, pentru că „a trăi înseamnă mai întîi a alege” (G. Bernanos). Pe traiectoria vieţii poţi să alegi între bine şi rău, moral şi imoral, frumos şi urît, în funcţie de nivelul de cultură şi scara de valori la care te raportezi. Istoria este plină de exemple pozitive şi negative, dar „trebuie să luăm din trecut focul şi nu cenuşa” (J.Jaurès).

Unii găsesc o scuză că „a greşi este omeneşte” dar asta nu-l scuteşte pe vinovat să înveţe din greşeli şi să nu le mai repete. Într-un alt registru, se ajunge la comportamente antisociale care sînt pedepsite prin privarea de libertate.

Cum a apărut şi a evoluat fiinţa umană rămîne încă o dispută între oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii bisericii. După Shakespeare „a fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”, pe care o preiau cu o altă conotaţie. Miracolul c-ai apărut pe Terra, este legat de probabilitatea infimă că părinţii au existat, s-au cunoscut, au făcut dragoste şi te-au procreat prin unirea întîmplătoare a gameţilor care poartă materialul genetic. Mai mult, fie că eşti bun sau rău, frumos sau urît, mai mult sau mai puţin deştept, eşti o persoană unică şi irepetabilă.

De remarcat că Sfînta Scriptură, cartea de căpătîi a creştinismului, prezintă cele zece porunci ca un prim model de comportament pentru credincioşi.

„Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu întruchipezi nimic din cîte sînt în ceruri, pe pămînt sau în apele mai de jos decît pămîntul: Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti...

Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeul tău. Căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui.

Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti... Să lucrezi şase zile... iar ziua a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeul tău...

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se adauge zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

Să nu ucizi...

Să nu fii desfrînat...

Să nu furi...

Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău.

Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici robul, nici boul, nici asinul lui şi nimic din cîte are aproapele tău”.

Pe sintagma „cum să nu fii” se bazează întreaga istorie a dreptului – de la Codul lui Hammuraqi (Mesopotamia), Legile lui Manu (India), Legile celor 12 table (Roma) pînă la legislaţia actuală care reglementează cadrul juridic în care se înscrie comportamentul civilizat. Mai mult, reglementările de organizare şi funcţionare pentru instituţii particulare şi de stat, organizaţii naţionale, regionale sau mondiale, se referă cu precădere la obligaţii şi mai puţin la drepturi şi recompense. Elevii, studenţii şi militarii pot să confirme cu prisosinţă această afirmaţie. Există însă o excepţie de la regulă – codul bunelor maniere deplasează accentul pe cum trebuie să fii pentru ca lumea selectă să te accepte fără reţinere. Totuşi, arta este principala sursă de inspiraţie pentru veritabile modele de urmat în viaţă. Din păcate, mai există unii părinţi care cred că ei sînt exemplul cel mai potrivit pentru progenitura lor. În realitate lucrurile sînt mult mai complexe.

Pentru reflexie, vă prezint celebrul decalog din „Pour l’enfant” al lui Geoges Grinda:

  1. Copilul este o persoană în devenire: eu îl respect
  2. Copilul este curios: eu discut cu el
  3. Copilul se minunează: eu îl conduc să caute frumosul
  4. Copilul vrea să-şi asume personalitatea: eu îl ajut să se cunoască
  5. Copilul caută un model: eu îi ofer un exemplu
  6. Copilul descoperă corpul său: eu îi arăt că sănătatea este o forţă
  7. Copilul se îndoieşte de el: eu apreciez ceea ce el face
  8. Copilul vrea să devină independent: îl invit să fie responsabil
  9. Copilul nu se cunoaşte decît pe sine: eu îl învăţ şi altele
  10. Copilul are nevoie de un ideal : eu îl ajut să dea un sens vieţii sale.

În realitate, lucrurile sînt mult mai complexe. Fiecare individ este unic pentru că porneşte în viaţă cu o zestre ereditară specifică şi străbate o traiectorie existenţială singulară, marcată de valorile culturii şi civilizaţiei comunităţii din care face parte. Subscriu la părerea marelui pedagog Comenius că „omul ca să devină om trebuie să fie educat”, dar cu mijloacele şi strategiile învăţămîntului modern. Se impune restructurarea sistemului educaţional pe criterii de performanţă, care să asigure tinerilor cunoştinţe şi capacităţi cognitive de bază, pentru a face faţă cu succes pe piaţa concurenţială a muncii în condiţiile unei dinamici sociale profunde şi a unei explozii informaţionale fără precedent. Pe lîngă cunoştinţele teoretice şi abilităţile practice ale elevilor nu trebuie neglijată interiorizarea unor modele culturale şi a unor scări ierarhice de valori pe baza cărora să fie structurată latura atitudinală (orientarea axiologică) a unor posibile personalităţi autonome şi creative cu putere de decizie şi responsabilităţi sociale.

Valenţe deosebite ale psihicului uman au fost puse în evidenţă de psihanaliză, fundamentată de Sigmund Freud (1856-1939), celebru neurolog şi psiholog elveţian, la care se adaugă contribuţiile discipolilor săi, Carl Gustav Jung şi Alfred Adler. Se consideră că psihicul uman este structurat pe trei nivele: Id (Sinele), Ego (Eul) şi Superego (Supraeul). Sinele este nivelul inconştient al capitalului instinctual, complet dezorganizat şi supus principiului plăcerii, fiind izvorul de energie primară. Eul este o unitate coerentă şi conştientă care reglementează manifestările sinelui, în conformitate cu cerinţele lumii externe. Supraeul este forţa inconştientă care modelează Sinele şi Eul după scheme morale însuşite de individ din mediul socio-cultural în care trăieşte. Trăirile neplăcute şi tendinţele care intră în conflict cu normele sociale şi principiile morale ale persoanei sînt excluse din conştiinţă printr-un mecanism de represiune (refulare) şi alungate în subconştient de unde tind să apară sub formă travestită. Amplificarea caracterului conflictual al refulării poate duce la nevroze şi psihoze, a căror vindecare se bazează pe conştientizarea pentru bolnav a impulsurilor reprimate. După Freud, forţa psihică în jurul căreia se centrează comportamentul uman este libidoul, termen care desemnează capitalul instinctual dominat de impulsul sexual.

Alfred Adler, psihiatru austriac, a constestat teoria lui Freud asupra libidoului, considerînd că este un sistem organic unitar cu sens bine precizat, care are scopul autorealizării şi supravieţuirii individuale. După Adler, inconştientul este motivat, în principal, nu de libidou, ci de tendinţele de superioritate, perfecţiune, adaptare socială şi aspiraţie pentru putere.

Carl Gustav Jung, psihiatru elveţian, a elaborat un sistem psihologic, care include teoria inconştientului colectiv şi teoria complexelor psihologice. El neagă rolul determinant al sexualităţii în viaţa psihică, în favoarea inconştientului colectiv, ancestral, considerat ca model original şi aprioric de motivaţie, care se dezvoltă progresiv şi se relevă omului printr-un limbaj incoştient (simboluri, imagini, vise) mai puternic decît nivelul conştient bazat pe concepte.

Confruntarea de idei din psihanaliză se regăseşte şi pe plan filozofic, la cote mult mai înalte.

Destinul fiinţei umane este strîns legat de libertate şi necesitate. Prin raportare la destin, condiţionarea gnoseologică a libertăţii pune în evidenţă importanţa factorului conştient în reorganizarea continuă şi progresivă a statutului ontologic al omului, precum şi caracterul său activ, creator şi prospectiv. Libertatea, înţeleasă ca unitate între cunoaştere, valorizare şi acţiune, se manifestă specific în cadrul vieţii sociale. Dacă n-ar exista libertate, omul n-ar putea fi creator de istorie, ci pur şi simplu un mecanism banal în angrenajul social. Pe de altă parte, libertatea nu se confundă nici cu liberul arbitru, mai precis, cu o totală independenţă a individului faţă de legile şi normele care reglementează convieţuirea cu semenii săi. Astfel de interpretări de pe poziţii unilaterale au condus fie la fatalism, fie la concepţii voluntariste şi subiectiviste, în totală discordanţă cu cerinţele vieţii sociale

Ideea legăturii strînse dintre libertate şi necesitate nu este nouă în gîndirea filosofică. După părerea unor reprezentanţi (Crisip, Zenon) ai stoicismului, omul îşi dobîndeşte libertatea şi poate ajunge la idealul suprem de fericire, dacă se conformează faţă de ceea ce este necesar (voinţa divină, armonie universală, destin). Pentru gînditorii antici, destinul întruchipează „ceea ce este scris să se întîmple”, caracterul prestabilit şi implacabil al cursului vieţii fiecărui individ, prins adeseori, printr-un concurs de împrejurări în situaţii dramatice, din care nu poate ieşi decît cu mari sacrificii. Eschil, Sofocle şi Euripide ilustrează multe situaţii de acest fel: cu toate măsurile luate, regele Laios este ucis de propriul fiu (Oedip); pentru a-şi îndeplini obligaţiile de conducător militar, Agamemnon îşi sacrifică fiica, în ciuda sentimentelor paterne; pentru a-şi îndeplini datoria faţă de familie, Antigona încalcă legile cetăţii etc.

Contradicţia dintre libertatea umană şi existenţa unor constrîngeri impuse de zei, divinitate sau destin va rămîne o problemă deschisă pentru gîndirea filosofică a epocilor următoare.

Creştinismul a dezvoltat doctrina liberului arbitru pentru a da sens responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu, aşa cum precizează Thoma din Aquino „omul este înzestrat cu liber arbitru, astfel sfaturile, îndemnurile, poruncile, interzicerile, răsplata şi pedeapsa ar fi în van”.

Confruntarea de idei despre libertate şi constrîngerile cauzale capătă o deosebită amploare în epoca modernă. Antropologia filosofică transferă dezbaterea problemei libertăţii din sfera constrîngerilor exterioare, impuse de o autoritate supranaturală sau de un determinism universal al legilor şi conexiunilor cauzale, în sfera constrîngerilor interioare ale fiinţei umane.

Raţionalismul a prezentat omul ca o fiinţă raţională, condusă de gîndire, în contrast cu empirismul, care a văzut în om o fiinţă sensibilă, condusă de afecte şi dorinţe.

Hegel a fost primul filosof care a prezentat just raportul dintre libertate şi necesitate. Pentru el, libertatea este înţelegerea necesităţii: „Necesitatea este oarbă în măsura în care nu este înţeleasă”. În concepţia lui Hegel, statul exprimă cerinţele necesare ale Raţiunii şi asigură interesele generale (binele tuturor, moralitatea), precum şi libertăţile individuale, căci „statul este realizarea libertăţii”, reprezentînd „ideea divină, aşa cum se înfăţişează ea pe Pămînt”.

Libertatea este contestată de Schopenhauer, avînd în vedere că omul este supus unor dorinţe incontrolabile şi condus orbeşte de propria sa voinţă. Dimpotrivă, Nietzsche a susţinut că nu există nici un fel de constrîngere care să restrîngă libertatea nelimitată a omului.

În filosofia contemporană, existenţialismul (M.Heidegger, K.Jaspers, J.P.Sartre, A.Camus) a dezbătut mult problema libertăţii, considerată element fundamental şi constitutiv al fiinţei umane. Dacă la om „existenţa precede esenţa” – cum afirmă existenţialiştii – atunci dobîndirea acestei esenţe umane, în devenirea existenţei, este tocmai forma de manifestare a libertăţii. Omul, înţeles ca pură existenţă singulară şi contingentă, nu-şi află umanitatea, esenţa sa, decît în măsura în care şi-o poate alege. Libertatea lui este absolută, ţinînd seama că prin opţiunile sale, el decide singur asupra propriei evoluţii. Omul trebuie să aleagă, pentru că „În măsura în care aleg exist, dacă nu aleg nu exist”, spune Jaspers. Pe temeiul unei asemenea libertăţi, lipsa unor criterii obiective de ierarhizare valorică, deschide în faţa omului perspectiva eşecului. De aceea, Sartre va reveni mai tîrziu asupra ideilor sale formulate în „Fiinţa şi Neantul”, unde mărturiseşte deschis că teoria sa anterioară, care vedea în libertate un act singular şi contingent, nu ţine seama de raporturile omului cu lumea care-l înconjoară, cu natura şi societatea. Filosoful francez consideră că noua orientare a gîndirii sale a fost determinată de întîlnirea cu filosofia marxistă.

Ca o concluzie generală, se poate spune că majoritatea filosofilor consideră că omul îşi poate dobîndi libertatea, în măsura în care nu contrazice regulile şi legităţile lumii în care trăieşte. Pentru a trece la acţiune, omul trebuie să-şi exercite capacitatea sa de opţiune axiologică, de a alege unele dintre variantele posibile, în conformitate cu trebuinţele şi aspiraţiile sale, care trebuie să intre în rezonanţă cu interesele generale ale colectivităţii din care face parte. Acţiunea umană liberă este încărcată cu răspundere socială, individuală şi colectivă, a fiecăruia şi a tuturor, pentru deciziile asumate, pentru scopurile urmărite şi realizate. Să sperăm că opţiunile şi deciziile care se vor lua de către factorii responsabili vor servi păcii, libertăţii şi progresului istoric pe o planetă curată, propice dezvoltării vieţii.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.