Ajutorul divin

Mihaela Codreanu

Toate articolele scrise de Mihaela Codreanu

Avem, în general, tendinţa naturală faţă de oameni de a aştepta o reciprocitate care să răspundă binelui făcut.

Or, a te sprijini pe o reciprocitate umană, înseamnă a umbla după himere. Iată de ce aceasta nu aduce răspunsul eficient la cerinţele şi nostalgiile noastre. Cu timpul, ea se poate dovedi chiar un fel de otravă pentru că nu poate rezolva esenţa problemelor noastre.

Cînd ajutăm pe cineva sau îi facem un serviciu, de obicei, contăm pe faptul că el ne va întoarce serviciul, chiar sacrificiul nostru. Asta aşteptăm de la copii, de la familie, prieteni sau colaboratorii noştri. Uităm că Dumnezeu îi ajută pe ceilalţi prin noi şi nu noi înşine. Fiecare dintre noi este o unealtă în mîinile Creatorului; deci în primul rînd lui i se cuvine recunoştinţa umană. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că nu trebuie să-i mulţumim celui care a fost bun cu noi. Recunoştinţa este importantă şi necesară. Dar o datorăm în primul rînd lui Dumnezeu, şi abia pe urmă omului.

Exigenţele noastre faţă de oameni depăşesc adesea planurile lui Dumnezeu: de asemenea, aşteptăm de la ei un sprijin ale cărui efecte ar fi pentru noi dăunătoare, distrugătoare. Dacă vom conta nu pe oameni, ci pe Dumnezeu şi pe voinţa lui, nu vom reproşa nimănui că nu ne ajută aşa cum am dori. De fapt, nimeni nu ne poate ajuta dacă nu vrea Dumnezeu. A aştepta felul acesta de ajutor înseamnă să contăm pe ceva ce nu există, şi deci să ne sprijinim pe o amăgire.

Totuşi, întotdeauna avem o mulţime de pretenţii şi ranchiune ascunse faţă de cei care nu ne împlinesc aşteptările.

Amărăciunea şi sentimentul de singurătate care ne umplu rezultă din exigenţele rămase neîmplinite, pentru că nimeni nu a răspuns acestora. Adesea, aceasta devine o tortură, ceea ce arată că nu avem atitudinea celui “sărac cu duhul”. Iată de ce, dacă cei care ne aduc ajutor şi bucurie pot reprezenta un ajutor artificial în viaţa noastră, într-un anume fel cei care ne decepţionează fără încetare şi pe care “nu se poate conta” ni-l arată pe Dumnezeu.

Dacă vrem să practicăm puţin virtutea umilinţei va trebui să luptăm hotărâţi contra exigenţelor noastre faţă de oameni şi împotriva oricărei gratitudini şi reciprocităţi. Nu trebuie să contăm pe faptul că cineva apropiat ne va copleşi cu grija lui şi se va ocupa de noi cînd vom fi în restrişte. Numai Dumnezeu se va ocupa cu siguranţă de noi, pentru că el ne iubeşte. Dar El o va face într-un fel perfect din punctul lui de vedere, adică din punctul de vedere al iubirii. Tatăl ceresc, care ne iubeşte, ne va da întotdeauna ce este mai bun pentru noi. Chiar dacă este suferinţa...

Într-adevăr, tot ce ni se petrece în viaţă este în vederea întîlnirii cu prezenţa iubitoare a Tatălui.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.