în grădină

Luminiţa Manole

Toate articolele scrise de Luminiţa Manole

“Ah! de ce n-am zece vieţi
Să te cînt, Natură!”
(Ştefan Octavian Iosif )

Exact acum un an, plecam din ţară în vacanţă. Aşa cum se mai obişnuieşte, am lăsat cheile casei cuiva de încredere, “să îmi ude florile”. Aveam chei şi pentru yală şi pentru broască, dar lăsasem numai cheia de la broască persoanei. Pe cea de la yală am lăsat-o în casă, cu explicaţie scrisă, pentru eventualitatea că persoana ar fi vrut să închidă şi cu ea, pentru mai multă siguranţă. Noi oricum aveam un alt rînd de chei complet la noi, pentru cînd ne întorceam.

Era frumos afară, mergeam spre o ţară frumoasă, casa şi florile erau pe mîini bune şi era ca şi cum nu aveam nici o grijă pe pămînt. Am străbătut munţii noştri frumoşi, am străbătut toată ţara şi ne apropiam de Oradea, pe unde trebuia să ieşim.

În relaxarea de vacanţă ce ne-a cuprins pe toţi, mi s-a întîmplat ceva ciudat: mi-a apărut în faţa ochilor, brusc şi clar de tot, însoţită de un sentiment de durere profundă, imaginea cu “grădina” mea din balcon, uscată toată-toată. Nu am înţeles nimic. Mai lăsasem şi altă dată cheia acelei persoane şi a avut grijă foarte mare de flori. Nu era cazul să îmi fac probleme din cauza ei. Am considerat deci că era un gînd de-al meu pesimist datorat probabil oboselii şi l-am îndepărtat ca pe un ţînţar.

Mi-am reluat atitudinea însorită şi relaxată. Mai era puţin pînă la Oradea. Mai era atît de mult de mers pînă la destinaţie... Oare cum va fi acolo? Oare îmi va plăcea?

Deja mă gîndeam ce vreau să fac, ce să vizitez pe acolo, cînd aceeaşi imagine, exact aceeaşi şi însoţită de acelaşi sentiment dureros mi-a străbătut toată fiinţa, fixîndu-se în faţa mea, nemişcată. Parcă cineva vroia să mă chinuie arătîndu-mi grădina uscată total, pînă la ultimul firicel. Nu am mai îndepărtat gîndul ca pe un ţînţar, pentru că era prea puternic. Venea parcă de departe şi mă lovea exact în frunte, parcă vroia să mă oprească. Cînd pleci într-o călătorie aşa lungă eşti mai atent cu ce simţi. Aşa că am mers înapoi pe firul mesajului, cumva, şi am întrebat (nu ştiu exact pe cine, dar pe cel ce a trimis mesajul, simţeam. Era un mesaj telepatic, în mod clar, mai clar decît mi s-a mai întîmplat vreodată. Şi simţeam totuşi că mesajul era trimis chiar de flori, nu ştiu cum, parcă acţionau toate deodată sau ceva de acolo, o entitate care le ocrotea poate.)

Am întrebat cam cu năduf totuşi: “Ce e cu florile mele? Nu se pot usca aşa. Am lăsat cheia.”

Răspunsul a venit prompt, sub formă de imagine. Mi s-a arătat cheia de la yală, pe care o lăsasem în casă, de rezervă.

Imaginea era însoţită parcă de un vag sentiment de reproş.

Am explicat: “Da, am lăsat în casă cheia de la yală, dar pe cea de la broască, cu care am închis pe dinafară am dat-o persoanei. Nu am închis cu amîndouă cheile cînd am plecat de acasă, deci poate intra să ude florile”

Atunci mi s-a dat răspunsul “mură-în-gură”, pentru că altfel se pare că nu pricepeam. Cu o mare siguranţă, acel “ceva” sau cineva ce emitea, mi-a aşezat cumva mintea în “poziţia” în care puteam vedea foarte clar evenimente petrecute înainte, ca într-un film. Am văzut atunci ceva ce m-a cutremurat. Mă uitam şi nu-mi venea să cred că am făcut aşa ceva: dimineaţa, în grabă, am ieşit din casă, am dus bagajele la lift... Maşina prietenilor ne aştepta jos... Ne-am întors la uşă să încuiem... Se vedea mîna cum încuie uşa... Am văzut cu ochii mei cum am închis fără să gîndesc şi broasca şi yala... Pe ambele!

Asta era deci... Nu se putea intra în casă. Iar în două săptămîni de căldură, neudate, florile s-ar fi uscat complet... Deci era corect... Mesajul era exact! Mirarea mea nu mai cunoştea margini. Mirare şi bucurie. Bucurie şi mirare că am comunicat cu plantele. Restul se rezolva cumva, mă întorceam din călătorie în cel mai rău caz, dar important este că plantele au vorbit cu mine! Vorbesc articulat, mai articulat decît oamenii chiar. Comunică telepatic deci plantele! Dacă vorbeam cu extratereştrii nu eram mai fericită decît eram atunci.

Am intrat pe loc în priză. Nu aş fi ieşit din ţară ştiind că florile mele vor muri. Vroiam să mă întorc, înfruntînd orice piedică din partea anturajului. Nimeni dintre ei nu putea şti ce am trăit. Le-am spus, le-am explicat, dar nu m-au crezut. Credeau că mi-am amintit eu că încuiasem noi şi sus, nu că am primit în acest fel mesajele. Eu eram atît de fericită că am comunicat telepatic cu plantele încît nu-mi mai păsa dacă merg sau nu merg la Paris. Vroiam să nu las acest mesaj S.O.S. atît de frumos şi de clar fără răspuns.

Pentru a împăca şi capra şi varza, am găsit o soluţie de mijloc: am trimis cheia prin poşta rapidă şi am dat telefoanele cuvenite explicative.

Am plecat din ţară foarte fericită că mi-au vorbit. Dintotdeauna mi-am dorit să pot comunica cu plantele. Nu ştiam că ele pot comunica atît de clar şi atît de eficient, exact pe înţelesul meu. Probabil că ele mi-au transmis mesajul de mai multe ori, dar eu nu l-am auzit. Şi cînd au văzut că mă apropii de graniţă, au pus în mesaj o energie mult mai mare. Dacă treceam graniţa mi-ar fi fost mult mai greu să trimit cheia în timp util.

De atunci plantele mi-au mai trimis mesaje, cînd şi cînd. Cînd le este sete, îmi spun de multe ori. Odată mi-a fost pur şi simplu lene să ud florile, deşi le auzeam că vor apă. Dar abia le udasem. Şi după vreo două zile am înţeles de ce strigau după apă: uitasem să ud o parte din ele, dar eu rămăsesem cu impresia că le-am udat. Nu s-au uscat de tot, dar au suferit, s-au uscat multe frunze atunci. Eu cred că dacă am putea fi mai atenţi sau poate mai relaxaţi am auzi foarte multe lucruri spuse în şoaptă pe acest Pămînt. Dar nu auzim mereu, numai cînd şi cînd.

Rododendronul este pe lungimea de undă pe care o percep mai uşor. Era în balcon de mai mult timp şi la un moment dat aproape că a “ţipat” să îl mut de acolo în sufragerie. L-am luat şi l-am mutat urgent. (Acum cînd percep clar ceva de la o floare nu mai judec ci acţionez.) După cîteva ore, exact acolo unde era el înainte, în balcon, s-au prăbuşit toate rufele întinse. S-a rupt suportul de metal de sus. Dacă îl lăsam acolo, probabil că ar fi avut de suferit. Culmea este că rufele le-am întins după ce l-am mutat. Ştia el oare că suportul de metal are o fisură şi că se va rupe exact acum???

Prea multe “coincidenţe” sînt deja. Dacă cineva mi-ar spune acum că florile nu comunică, eu aş crede florile :).

Din nou şi din nou, pot spune doar că natura este atît de uimitoare, de profundă, de înţeleaptă, de puternică! Şi are taine atît de adînci! Doar smerenia adîncă ne poate face să rezistăm în faţa strălucirii sale înfinite, atunci cînd ea binevoieşte să ne arate cîte ceva din splendorile ei ascunse.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.