Adevărul vindecă sufletul

Prof. Dumitru Buhai

Toate articolele scrise de Prof. Dumitru Buhai

În vremea-i intuit ce este mai bine,
Căci Dumnezeu a tot vorbit prin tine...
Şi azi, te simţi stingher în lumea de păcat,
Dar lupţi şi-acum, ca să rămîi curat...
Ţi-e vocea mai slăbită, dar încă nestinsă,
Dar ţii făclia Adevărului
În farul de lumini aprinsă!...

Cuvîntul „adevăr” redă concordanţa între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă. Adevărul este în antiteză cu „minciuna”. Minciuna denaturează adevărul, prin ascunderea realităţii. Adevărul şi neadevărul te pot face fericit sau nefericit. Adevărul te mîntuieşte de minciună şi-ţi face viaţa mai luminoasă şi mai bună!...

În viaţă, este atît de bine să primeşti bucuria şi să fii fericit!... Să fii mulţumit cu ce Dumnezeu ţi-a hărăzit să vezi şi să realizezi într-o călătorie pe o durată de ani, număraţi şi programaţi, să trăieşti într-o casă de lut ce ţi s-a dat, ca împrumut, pe pămînt, în Adevăr şi destoinicie, în bucurie!...

Destoinicia şi cinstea noastră sînt de la Dumnezeu, iar omului onest „visele i se împlinesc numai în sudoarea frunţii”, iar fericirea adevărată este doar în sufletul aceluia care ştie să lupte cu nefericirea, folosindu-şi intelectul şi credinţa, acceptînd adevărul „că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnmezeu”, care îngăduie rana şi tot El o vindecă. Adevărul vindecă!...

Noţiunea de adevăr o înţeleg acum mai profund, cînd am priceput că viaţa nu este decît pentru „o săritură”, pentru clipa pregătitoare de o altă săritură mai mare: la decolare, că de fapt omul este o expresie divină a vieţii; şi eu sînt pe această glie să mă umplu de bucurie şi de iubirea lui Dumnezeu, care mă vindecă, readucîndu-mi armonia şi fericirea în sufletul meu, dar vrea să apară vindecarea şi razele optimiste liniştitoare şi în sufletul tău, ca să fim gata!...

Zilele trecute, pe cînd mă uitam la nişte fotografii mai vechi, cu imagini luate înainte de plecarea mea spre necunoscutul pribegiei, privirea mi-a fost aţintită la o fotografie, în care alături de mine, este o rubedenie mai în vîrstă: o străverioşoară a mea. Mi s-a spus că seamănă cu Cineva... Cu o sfîntă. Am tot privit fotografia, pe cînd mă învăluiau amintirile, în care apărea, ca o icoană sfinţită, imaginea aproape invizibilă în memoria creierului meu, a celei mai scumpe fiinţe pentru mine: a Mamei mele. Mi-a apărut roua din Cer în ochi, dar tot mai ţineam poza să privesc, deşi nu mai vedeam clar, dar auzeam, din depărtarea anilor şi a dorului încă nestins, o voce rămasă dragă, înregistrată undeva, pe cutele creierului meu, în care mi-au rămas, în memorie, atîtea amintiri, care revin şi aici, în viaţa mea printre străini...

Dumnezeu ne-a lăsat memoria, ca să purtăm cu noi cea mai frumoasă din toate grădinile, în care seminţele trecutului stau în stare latentă, dar gata să se transforme în mirabile seminţe ce pot să învieze, în florile, pe care mintea noastră le poate trezi la viaţă. Cu florile, de toate culorile, pot apărea şi buruienile... Pentru pacea minţii şi fericirea sufletului, este nevoie să uiăm de buruieni şi să lăsăm florile din viaţă cu mirosul lor parfumat să ne invadeze grădina memoriei şi să ne luminăm, făcînd şi pe cei ce ne aud, ne văd sau ne citesc gîndurile şi ideile să aibă bucurie în suflete şi credinţă în Dumnezeu. Florile cuvintelor cu bucuria din speranţa culorilor de curcubeu le pun în scrisul amintirilor mele şi eu, ca să-ţi aducă un cîntec duios şi-n sufletul tău, cînd folosesc literele, ca să-ţi vorbesc de puterea vindecătoare şi de ancora Adevărului!

Şi i-am şoptit, acum din nou, gîndului meu:

Vino, gîndule, şi fii-mi aparat de imagini,
Transcriindnd de pe pelicula creierului meu amintiri!
Nu lăsa timpul să şteargă ochii de lumini,
Cum apele vijelioase şterg urmele de pe vechile zidiri!...

Am intrat în grădina memoriei, lăsînd pe aripile de curcubeu să intre iar bucuria amintirilor şi-n sufletul meu!...

Eu mă rog, scriind, ca balsamul cuvintelor mele să facă sufletul celui ce le citeşte să fie mai frumos, mai blînd, mai curat şi ancorat în Adevărul care vindecă, lăsînd ca dulcea rugăciune şi lauda lui Dumnezeu să umple de fericire şi cugetul meu... Sînt pregătit pentru o viaţă mai lungă sau de o decolare imediată; şi-ţi spun şi ţie, ca la un frate, să fii gata să te ţii de Ancora Adevărului care vindecă!...

Am intrat în curtea străverişoarei mele, pe care n-o văzusem de cînd eram un copil. Aceasta a ieşit din casă şi ne-a întîmpinat cu lacrimi de bucurie. O auzeam cum spunea:

- O, dacă ar trăi Ileana să vă vadă! Cît îi semeni de mult, Mitică dragă!...

Ileana era numele mamei mele scumpe, pe care o luase Dumnezeu în Cerul Lui, cînd eu abia începusem să desluşesc lumea, în care aveam să-mi port paşii pe acest pămînt, dar chipul ei mi-a rămas întipărit în memorie, ca o icoană, iar vocea ei parcă-mi răsună şi azi în minte, ca într-o rugăciune întipărită, prin repetare, în creierul meu, pentru neuitare, ca să-mi fie de învăţătură pe a vieţii cărare...

Parcă o văd şi acum, dar ca prin ceaţă... O femeie tînără şi frumoasă. Era cea mai frumoasă mamă din lume... Şi era aşa de tînără! Aşa de tînără că şi acum mă cutremură gîndul că a fost luată din viaţă în floarea vîrstei; şi nu înţeleg de ce...

Era spre seară şi bătea un vînt rece, motiv pentru care ar fi trebuit să fim în casă, în jurul focului, ca să ne încălzim, dar noi, cei trei fraţi: Petre, Vasile şi eu ne simţeam bine afară împreună, spre seară, după o zi de şcoală şi treburile de pe lîngă casă. Deodată, s-a auzit vocea bunicii dinspre mama. Bunica ne striga să venim în casă. Eu am intrat primul, fiind luat pe sus de fraţii mei şi trecut pragul. Unul din ei mi-a deschis uşa dinspre camera în care zăcea bolnavă mama.

Am intrat în camera caldă, luminată de o lampă cu gaz. M-am repezit spre patul pe care zăcea mama şi am cuprins-o în braţe. Erau lîngă mine fraţii mei şi bunica. Mi-am pus obrazul meu pe obrazul mamei. Îmi era teamă să n-o pierd... Mama şi-a întors privirea spre noi, iar zîmbetul întrezărit de mine pe faţa celei mai frumoase mame din lume: pe faţa mamei mele, în acea seară neuitată de mine, mă urmăreşte şi azi. Cu greu a început să ne vorbească într-o şoaptă cerească, parcă prevestind despărţirea. Parcă o aud cum spunea:

- Să fiţi buni şi cinstiţi, să spuneţi adevărul. Să vă iubiţi, ca şi fraţi să vă ajutaţi, să fiţi credincioşi lui Dumnezeu şi să fiţi mulţumiţi cu ce viaţa vă dă, întotdeauna. Vocea îi era ecou!...

Ne-a mai spus, atunci, mama, cu vocea ei de înger obosit, şi alte sfaturi, înainte cu o zi de a fi ajuns la capătul de drum pe această glie... Mi-a rămas, însă, pe creier, întipărită în memorie, sintagma cu sfat de rămas bun de la mama, din preziua plecării în Lumină: „Să spuneţi doar adevărul!”...

Încă din copilărie, mi s-a întipărit în minte că trebuie să spun întotdeauna adevărul, chiar dacă acest lucru mi-a adus, de multe ori, neplăceri sau pierderi mari...

„Adevărul este o noţiune semantică ce implică concordanţa între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă, adică o oglindire exactă a realităţii în gîndirea noastră.” Adevăr înseamnă exactitate. Dacă îţi cere cineva „pîine”, nu-i dai o „piatră”. Cînd spui „pîine”, în mintea ta, apare imaginea îmbietoare a produsului de panificaţie, făcut din grîul strîns, dus la moară, măcinat, ca apoi, gospodarul sau brutarul să folosească făina, din care să iasă, ca un miracol, şi pîinea, cu care ne hrănim, ca să trăim.

Adevărul este în antiteză cu minciuna. Prin minciună se înţelege „denaturarea intenţionată a adevărului, avînd de obicei ca scop înşelarea cuiva”.

În filozofie, se reliefează existenţa adevărului obiectiv, în care „conţinutul obiectiv al reprezentărilor omului, corespunde realităţii lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Există şi un adevăr relativ, prin care se înţelege reflectarea reală, însă aproximativă, limitată a realităţii.”

Astăzi, parcă trăim într-o lume pe dos, căci oamenilor le plac mai mult „adevărurile” create de ei. De aceea, este aşa de mare nedreptate în lume. Lumea s-a întors pe dos! Valorile morale au fost alterate prin păcate tolerate. Legile morale au fost schimbate şi terfelite în interpretări vopsite în culori abisale, cînd ce este sfînt şi curat este pătat şi dat la o parte de oameni „care înăduşe adevărul în nelegiuirile lor, schimbînd în minciună adevărul lui Dumnmezeu” (Romani 1:25). Chiar cuvinte nevinovate, cu sensurile sfinte, au fost denaturate...

Cînd afirm că lumea este „pe dos”, mă refer la lucrurile apocaliptice ce se petrec în lumea noastră materială, morală şi spirituală de azi: războaie şi veşti de războaie, un neam se scoală împotriva altui neam, cutremure de pămînt, mişcări seismice îngrozitoare, schimbări atmosferice dezastruoase, ploi interminabile, secetă, uragane, furtuni distrugătoare, foamete, prooroci mincinoşi, imoralitate dusă pînă la cele mai draconice forme... „Din pricina înmulţiriii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi răcită, lepădarea de credinţă, vremuri grele, foamete, oamenii sînt iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, avînd doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”, fără milă, fără credinţă, boli incurabile, suferinţă şi moarte, debusolare şi izolare, egoism şi nepăsare la orice pas... O lume întoarsă pe dos de păcat, de minciună!...

Strig către Cer: Doamne, fă-ne o lume mai bună şi mai sănătoasă, prin Adevăr!

Sensul cuvîntului „Adevăr” este profund şi nu este uşor de sesizat, căci reprezintă o noţiune controversată şi, adeseori, neînţeleasă în sensul biblic. Iată de ce, mai departe, în acest eseu, încerc să subliniez cîteva gînduri asupra uneia dintre cele mai frumoase şi mai preţioase învăţături creştine: puterea Adevărului de a vindeca trupul şi sufletul.

Însemnătatea multor noţiuni şi afirmaţii se şterge cu timpul. Adevărul, însă, este ca o lumină, care străluceşte peste veacuri. El rezistă, în timp, oricărei confruntări cu realitatea şi include în sine valori eterne şi Victoria veşniciei asupra vremelnicului. În faţa Adevărului rămîi luminat de raza de soare divină...

Biblia ne luminează în privinţa Adevărului Divin. În convorbirea cu iudeii, care crezuseră în El, Domnul Iisus a spus cuvintele, care răsună peste veacuri: „...veţi cunoaşte Adevărul; şi Adevărul vă va face liberi”.

Răspunzînd la o remarcă făcută de Pilat, cînd acesta L-a interogat, Domnul le-a spus: „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre Adevăr. Oricine este din Adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 13:37).

Adevărul este recunoscut nu prin raţiune, ci prin descoperirea lui Dumnezeu în credincioşi. Adevărul este afirmarea dragostei lui Dumnezeu în noi. Şi de aici, se desprinde importanţa cunoaşterii şi ancorarea în Adevărul Divin şi păstrarea descoperirii Lui în curăţie de inimă şi în sfinţenie, pentru a avea parte de viaţa veşnică, prin credinţa în Mîntuitorul Iisus, care ne-a spus că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Adevărul este Medicul cel Bun. El ne vindecă sufletele şi trupurile, redîndu-ne sănătatea şi fericirea divină.

Creştini români, iubiţi Adevărul, fugiţi de minciuni şi de vorbele „goale”, fiţi sfinţi, după cum şi Mîntuitorul nostru este sfînt! Trăiţi bine şi creştineşte: în credinţă, în bucurie şi în fericire, avînd sufletele sudate în Ancora Adevărului Divin, care vindecă şi mîntuieşte!

***

ADEVĂRUL ŞI FERICIREA ÎN SUFLET LE PORT!

Aşa, uneori, aş dori, fericit, ca să zbor
Spre Ţara Adevărului Luminii eterne...
Să trăiesc Sus: în Cer, unde nu sînt dureri,
Ci o pace divină, eternă, deplină-n Iisus!...

Şi-aici: jos, pe Pămînt, chiar acum,
Mă inundă Lumina Divină de Sus
Ce mă face să fiu fericit pe-al meu drum,
Căci Iisus Ancora Adevărului în mine a pus...

Şi ce bucurie simţi, cînd eşti în Lumină,
Chiar şi-atunci, cînd în jur e-ntuneric!
Inima de pacea cea sfîntă îţi e mereu plină,
Dacă Adevăru-ţi este-ntotdeauna sfetnic!...

Prietene, n-ai vrea şi tu, ca să vii
La Iisus, Ancora noastră Divină,
Ca să ai vindecarea-n Adevăru-n Lumină
Şi să trăieşti de-acum fericirea senină?

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.