Biserica

Luminiţa Manole

Toate articolele scrise de Luminiţa Manole

"Aici se intră pentru a învăţa să-l iubeşti pe Dumnezeu
şi se iese pentru a învăţa să iubeşti lumea."
(Scrie la intrarea unei bisericuţe dintr-o ţară frumoasă)

Oraşul este absolut minunat, oriunde privim vedem numai frumuseţe. Astăzi, o mulţime de obiective turistice sînt pe lista de priorităţi a grupului nostru.

Primul obiectiv este o catedrală celebră. Ieri nu am putut intra pentru că unele dintre noi aveam umerii dezgoliţi şi unele aveau fusta prea scurtă. Astăzi toată lumea este corect echipată.

Am ajuns. Deja este coadă la intrare. Se aşteaptă ora deschiderii. Peste cîteva minute vom reuşi să admirăm interiorul, renumit prin frumuseţea lui.

Iată, se apropie cineva dinăuntru, să ne deschidă. Fuge, de fapt. Ne mirăm.

- Probabil vrea să fie foarte punctual, îşi dă unul din grup cu părerea.

Omul se apropie tot mai mult şi îi putem vedea faţa schimonosită de spaimă. Ne uităm la el ca la film, pentru că sîntem incapabili să reacţionăm ca la ceva real. Omul strigă ceva, deschide uşa, dă cu ea de perete şi fuge, cu intenţia clară de a se depărta cît mai repede de biserică. Strigă cît poate, în continuare, ceva ce noi nu înţelegem.

Ne uităm spre cel din grupul nostru care ştie puţin limba.

- Spune că s-a topit. Nu spune ce anume s-a topit. Strigă numai: "S-a topit! S-a topit!"

Noi aşteptăm în continuare cuminţi să vină cineva şi să ne verifice biletele, cumpărate încă de ieri.

Pînă să ne mai punem noi alte întrebări, a mai ieşit încă un om din biserică. Era tot bulversat. Era şi mai straniu, pentru că acesta era preot. Părea răvăşit de tot. Îşi făcea cruce şi ne-a spus, prin semne, să ne depărtăm. Executăm, conştiincioşi indicaţiile.

- Ieri nu păreau să fie un popor de ciudaţi. Dar dacă mai iese unul ca ăsta din biserică, eu zic să ne cărăm de aici, spune cu tot bunul simţ posibil mucalitul grupului.

Şi a ieşit rapid încă "unul ca ăia".

- Go! Go! striga el disperat.

Asta am înţeles cu toţii. Ne-am depărtat rapid şi ne-am regrupat în celălalt capăt al pieţei.

- Poate este vreo bombă. Haideţi şi mai departe.

- La ce ziduri groase are biserica, nu cred că e vreun pericol de aici. Şi în plus, vreau să văd şi eu ce era cu nebunii aceia.

- Da, aşa se uitau, cum te uiţi tu acum. Ce, vrei să-i imiţi? Ei, ce ai?

- Uite, acolo… reuşi să îngaime prietenul nostru.

Toţi ochii s-au aţintit asupra bisericii. S-au făcut mari, apoi din ce în ce mai mari. Ceea ce se întîmpla acolo era prea greu de suportat.

Nu ştia nimeni dacă e mai bine să fugă sau dacă e mai bine să rămînă pe loc. De fapt, nu mai avea importanţă măcar. Era atît de dureros ce se vedea şi atît de neînţeles, încît mintea refuza să mai gîndească.

Se vedea cum biserica, frumoasa şi măreaţa biserică se … da, se… se topeşte. De la vîrf spre temelie. Se transformă în nisip, cu o viteză uluitoare. În cîteva secunde, dacă procesul continuă, va dispărea de pe faţa pămîntului o capodoperă.

Ceea ce a rezistat sute de ani, ceea ce a fost restaurat în zeci de ani, cu atîta migală şi măiestrie, va dispărea în mai puţin de un minut. Şi nu e nimic de făcut…

Dispar, rînd pe rînd, turnuleţe, dantele din piatră, vitralii inestimabile.

…Gata. S-a dus. Nu a mai rămas nimic. Doar o movilă de nisip mai este acolo.

Ne uităm la locul gol şi la biletele din mîini. E mai mult decît frustrare ceea ce simţim.

- Poate este un spectacol pus la cale pentru turişti, sparge tăcerea grea un curajos. Şi poate "nebunii" erau actori. Haideţi să ne apropiem.

Vizibil uşuraţi, toţi i-am urmat sfatul. Dar nu se mai poate ajunge acolo. Nu se ştie cum de s-au grupat atît de repede, dar deja este un cordon de poliţişti care limitează accesul.

- Aici nu prea mai avem ce căuta, deci… Haideţi să mergem la hotel, să vedem ce se întîmplă. Cine ştie ce arme au mai descoperit unii. Dacă au fărîmiţat o clădire aşa de mare într-un minut, pe noi ne fac fărîmiţe într-o clipă.

Toate posturile transmiteau aceeaşi ştire: datorită unui fenomen complet necunoscut, toate bisericile din lume au fost transformate în nisip. Nici o altă clădire nu a fost afectată şi nici o fiinţă nu a avut de suferit fizic. Doar bisericile.

Oricîte întrebări şi-au pus reprezentanţii tuturor religiilor, la congresul organizat imediat, nu au putut lămuri ce s-a întîmplat.

Oamenii erau debusolaţi. Cei care erau obişnuiţi să mergă în fiecare zi la biserică îşi puneau cele mai multe întrebări. Credeau că Dumnezeu este supărat pe oameni, dar nu înţelegeau de ce tocmai pe ei, care mergeau des la biserică i-a "lovit" cel mai tare. Părea nedrept. Oamenii se adunau lîngă movilele de nisip care înainte au fost biserici şi stateau mai mult tăcuţi, gînditori. Acei preoţi care înainte erau cei mai siguri pe ei şi pe adevărul spuselor lor, acum stăteau şi ei în jurul moviliţelor de nisip, fără să mai simtă nevoia de predici.

Cei care înainte de aceste evenimente strigau sus şi tare că religia lor e cea mai bună şi că e singura care duce la Dumnezeu, acum au văzut că şi biserica lor a fost la fel de afectată ca oricare alta. Durerea din sufletul lor era aceeaşi ca cea din sufletul oricărui alt credincios din oricare altă religie. Şi compasiunea pentru ceilalţi a luat tăcută locul predicilor înzorzonate, părtinitoare şi nedrepte.

Se simţea peste tot în lume o stare de smerenie cum nu a mai fost niciodată. Cine altcineva decît Dumnezeu ar fi putut face aşa ceva? se gîndeau oamenii. Puterea lui Dumnezeu era deci imensă. Faptul că nu a murit absolut nimeni în aceste evenimente, arăta că El nu vroia să îi pedepsească pe oameni, că să arate poate că greşesc în raportarea lor la divinitate?

Deşi le-a luat toate bisericile, abia acum omenirea Îl simţea parcă atît de aproape, atît de viu, atît de preocupat de măruntele fiinţe omeneşti, de faptele lor, de gîndurile lor, de credinţele lor. Totuşi, era atît de minunat că Dumnezeu se gîndea la ei!

În această stare generală de cuminţenie, o ştire senzaţională a făcut rapid ocolul planetei: o biserică a scăpat neatinsă!

Era o biserică dintr-o şcoală aflată pe o insulă foarte izolată, pentru copii supradotaţi.

Erau adunaţi acolo din toată lumea. Se făcea un experiment cu ei. Nu li s-a impus nimic. Nici măcar nu s-a ţinut cont că nici unul nu vorbea aceeaşi limbă cu celălalt. Nu erau doi copii din aceeaşi ţară. Erau lăsaţi să se dezvolte singuri, în direcţiile în care doreau. Cei care au iniţiat programul sperau să afle direcţii noi şi inedite de cercetare şi dezvoltare pentru omenire. Nu vroiau să intervină decît dacă li se cerea ajutorul. Copiii erau supravegheaţi discret şi ajutaţi în toate ideile pe care vroiau să le pună în practică. Pentru că nu aveau atîtea biserici şi pentru că nu se punea accentul pe religie, pe insulă era o singură biserică. Preoţii erau instruiţi să îi lase să facă ce vor ei, în eventualitatea că ar fi atraşi de biserică.

Pentru că nu se puteau înţelege prin cuvinte, şi pentru că gesturile nu permiteau o comunicare foarte nuanţată, aşa cum simţeau ei să comunice, au reuşit în foarte scurt timp să pună la punct între ei comunicarea telepatică.

Adulţii priveau acum fără să înţeleagă mai nimic. Copiii se adunau toţi într-un loc sau altul fără să vorbească mai întîi între ei. Uneori, la întîlnirile lor rîdeau toţi deodată sau erau îngînduraţi toţi, iar observatorii nu aveau nici cea mai vagă ideea ce anume a putut provoca astfel de manifestări în masă. Cel mai mult însă erau curioşi adulţii de ce oare copiii stăteau uneori ore întregi aproape nemişcaţi, parcă sondînd universul, parcă sorbind nişte informaţii de care erau avizi. Pe faţa lor se putea citi uimire, veneraţie şi înţelegere profundă. Candoarea firească a chipurilor lor de copii se transforma în astfel de momente în ceva care nu mai putea fi numit "uman" ci mai degrabă "divin".

Din start deci experimentul a luat o întorsătură neaşteptată. Savanţii credeau că va fi pe insulă un vacarm de nedescris, din cauză că erau atîţia copii acolo, fiecare vorbind limba lui. Credeau că cel cu personalitatea cea mai puternică îşi va impune limba sa ca fiind oficială şi că toţi ceilalţi o vor învăţa. În schimb, în loc de vacarmul de nedescris, ascultau acum doar liniştea frumoasei insule exotice.

Experimentatorii şi-au dat seama într-un tîrziu că se comunica telepatic acolo şi că ei erau în mare dificultate acum. Dar au lăsat experimentul să continue.

Spre noua mirare a savanţilor, copiii tocmai de biserică au fost atraşi cel mai mult. Se adunau mereu acolo şi se gîndeau la ceva. Se vedea că îi preocupă ceva foarte mult. Fiecare şi-a făcut un colţişor în biserică, în care şi-a adus o poză sau un obiect care amintea de religia lui. La început se rugau separat, în felul specific fiecărei religii. Au urmărit să extragă şi de aici esenţialul, să găsească limbajul comun, ca atunci cînd au găsit comunicarea telepatică, valabilă pentru toţi, indiferent de limba pe care o vorbeau.

Nu le-a fost deloc greu să îşi dea seama că esenţialul în religii este Dumnezeu, oricum s-ar numi el în limbi diferite. Apoi au urmărit să extragă esenţialul din gesturile pe care le făceau cînd se rugau. Şi au renunţat la toate gesturile, pentru că nu erau esenţiale. Gesturile, ritualurile, incantaţiile erau pentru liniştirea minţii celui care se roagă. Erau pentru separarea lui de alte gînduri, care nu-l lăsau să se concentreze asupra lui Dumnezeu. Dar mintea lor nu avea nevoie de astfel de cîrje. Mintea lor era perfect liniştită şi perfect focalizată asupra oricărui lucru pe care îl făceau. Aşadar esenţialul în religii nu erau nici gesturile, nici ritualurile. Era Dumnezeu. "Dumnezeism", deci, ar putea fi numită în cuvinte religia esenţială. Iar scopul religiei esenţiale era comuniunea cu Dumnezeu. Nu era nici cuminţenia, nu erau nici faptele bune, nu era nici cunoaşterea scripturilor. Era întîlnirea efectivă cu Dumnezeu.

Aşadar, ei trebuiau să-l întîlnească pe Dumnezeu.

Pentru a cunoaşte pe cineva, trebuie să te uiţi la el mai întîi, au concluzionat ei. Numai că Dumnezeu nu putea fi văzut, nici auzit. Dar aşa cum comunică ei telepatic, fără să se vadă, aşa pot comunica şi cu Dumnezeu. Aşa cum îşi trimit gîndurile telepatic exact la destinaţie, avînd în minte chipul colegului, aşa pot avea în minte chipul lui Dumnezeu cînd îi transmit mesajele.

Deci au început să-l privească cu ochii minţii. Stăteau în biserică şi îl "priveau" pe Dumnezeu ore întregi, aşteptînd în acelaşi timp, răbdători, gînduri de la El. Nu ştiau cum arată deci nu se aşteptau să vadă un chip anume. Aşteptau să vadă "înfăţişarea" sau orice altceva ce el le-ar fi dezvăluit din fiinţa lui. Îi căutau practic "adresa energetică"sau pur şi simplu "adresa", dacă aceasta nu ar fi fost energetică. Şi aşteptau un semn de la el.

Aşteptau aşa cum numai un copil poate să aştepte. Sperau aşa cum numai un copil poate să spere. De fapt, se jucau aşa cum numai un copil poate să se joace. Devenise jocul lor preferat.

Adulţii, dacă nu şi-ar fi luat un ajutor clarvăzător şi telepat, nu ar fi înţeles nimic din această nemişcare a grupului. Chiar şi aşa era greu de înţeles ce se petrecea acolo, în mica biserică.

Uneori minţile copiilor ajungeau în spaţii la care clarvăzătorul adult nu avea acces. Alteori, datorită faptului că mintea lui era focalizată asupra minţilor copiilor, era luat de puternicii curenţi mentali şi ajungea prea departe pentru puterile lui, care erau totuşi foarte mari. Lîngă aceşti copii a învăţat în aşa puţin timp cît în ani întregi de antrenamente făcute de unul singur.

Copiii îl priveau pe Dumnezeu. La început priveau ca şi cum l-ar vedea deja. Apoi, cu timpul, chiar începeau să vadă.

De fapt "priveau în sus", interior, către Dumnezeu. Şi erau atenţi cînd Dumnezeu "se uita" şi El la ei. Erau atenţi să "îi prindă privirea", adică să existe un transfer energetic. Şi cînd privirile li se întîlneau astfel, rămîneau aşa, ochi în ochi, lumină în lumină, extaz în extaz.

Rugăciunea era privit ochi în Ochi, adînc, neîntrerupt. (Mica) creatură privea cu iubire şi mirare către Creator, iar Creatorul, extaziat de atenţia Reală care i se acorda îşi trimitea iubirea Lui imensă către creatură. Şi creatura, fiind mică şi neştiind că este foarte mult ce deja i se oferă faţă de ceea ce primesc alţi oameni, şi neştiind că acesta este extaz, vroia şi mai mult. Şi primea…

Dumnezeu şi creatura deveneau o singură lumină.

În acest moment au început să apară minunile. Experimentatorii nu mai pridideau să le însemneze cît mai ştiinţific în documente. Din această cauză nu au avut timp să asculte ştirile. Abia cînd au venit proviziile săptămînale cu elicopterul au înţeles că experimentul a atins proporţii cel puţin planetare.

Aceasta este povestea de-a privitul ochi în ochi cu Dumnezeu.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.