Repere în devenirea umană

Tudor Vasile

Toate articolele scrise de Tudor Vasile

Dacă tot s-a întâmplat să ne întâlnim pe un canal de comunicare din mass-media, atunci stimate cititor, uită o clipă de grijile cotidiene, pentru un moment de sensibilizare şi de meditaţie asupra unor repere ale deveniri umane. Prefer abordarea acestei teme complexe prin „cum să nu fim”, deoarece în dialectica comportamentului uman sunt situaţii când binele rămâne după cernerea răului.

Se ştie că oamenii cu afecţiuni fizice înţeleg altfel viaţa, prin ascuţirea unor simţuri, în comparaţie cu starea normală a celor mulţi.

Este o compensaţie, dar insuficientă pentru a se bucura de plenitudinea vieţii.

Să nu fim orbi, pentru a vedea frumuseţea iubitei, verdele crud al firului de iarbă, roşul aprins al florii de trandafir sau albul imaculat al zăpezii, dar şi operele de artă ale lui Michelangelo, Rembrandt, Renoir, Picasso sau Brâncuşi.

Să nu fim surzi, pentru a asculta cântecul privighetorii în serile de vară, susurul izvoarelor de munte, dar şi muzică de Wagner, Mozart, Beethoven, Enescu sau vocea superbă a Mariei Tănase.

Să nu fim la locul şi momentul nepotrivit, pentru a ne proteja trupul şi spiritul într-o lume în care totul este posibil.

Comportamentul individual se află deseori la graniţa dintre voinţă şi tentaţie, pentru că „a trăi înseamnă mai întâi a alege” (G. Bernanos). Pe traiectoria vieţii poţi să alegi între bine şi rău, moral şi imoral, frumos şi urât, în funcţie de nivelul de cultură şi scara de valori la care te raportezi. Istoria este plină de exemple pozitive şi negative, dar „trebuie să luăm din trecut focul şi nu cenuşa” (J.Jaurès). Unii găsesc o scuză că “a greşi este omeneşte” dar asta nu-l scuteşte pe vinovat să înveţe din greşeli şi să nu le mai repete. Într-un alt registru, se ajunge la comportamente antisociale care sunt pedepsite prin privarea de libertate. Este adevărat că nimic nu este perfect, ci doar perfectibil, numai să avem voinţa necesară.

Cum a apărut şi a evoluat fiinţa umană rămâne încă o dispută între oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii bisericii. Judecă singur dacă omul este rezultatul mutaţiilor genetice favorabile şi al selecţiei naturale în lupta pentru existenţă a speciilor sau este creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, pentru a stăpâni lumea.

După Shakespeare „a fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”, pe care o preiau cu o altă conotaţie. Miracolul că ai apărut pe Terra, este legat de probabilitatea infimă că părinţii tăi au existat, s-au cunoscut, au făcut dragoste şi te-au procreat prin unirea întâmplătoare a gameţilor care poartă materialul genetic. Fie că eşti bun sau rău, frumos sau urât, mai mult sau mai puţin deştept, cu siguranţă eşti o persoană unică şi irepetabilă. De remarcat că Sfânta Scriptură, cartea de căpătâi a creştinismului, prezintă cele zece porunci prin interzicerea unor acţiuni, ca un prim model de comportament pentru credincioşi.

  • „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului şi din din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
  • Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu întruchipezi nimic din câte sunt în ceruri, pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul: Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti...
  • Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeul tău. Căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui.
  • Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti... Să lucrezi şase zile...iar ziua a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeul tău...
  • Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta,pentru ca să ţi se aduge zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul,Dumnezeul tău.
  • Să nu ucizi...
  • Să nu fii desfrânat...
  • Să nu furi...
  • Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
  • Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici robul, nici boul, nici asinul lui şi nimic din câte are aproapele tău”.

Pe sintagma „cum să nu fi” se bazează întreaga istorie a dreptului- de la Codul lui Hammurapi (Mesopotamia), Legile lui Manu (India), Legile celor 12 table (Roma) până la legislaţia actuală care reglementează cadrul juridic în care se înscrie comportamentul civilizat. Mai mult, regulamentele de organizare şi funcţionare pentru instituţii particulare şi de stat se referă cu precădere la obligaţii şi mai puţin la drepturi şi recompense.Elevii, studenţii, militarii, dar şi deţinuţii,pot să confirme cu prisosinţă această afirmaţie. În schimb,codul bunelor maniere deplasează accentul pe cum trebuie să fi pentru ca lumea selectă să te accepte fără reţinere.Totuşi, arta este principala sursă de inspiraţie pentru veritabile modele de urmat în viaţă. Din păcate , mai există unii părinţi care cred că ei sunt exemplul cel mai potrivit pentru progenitura lor, mai ales dacă au reuşit în viaţă, s-au realizat profesional sau au reuşit în afaceri, câştigând faimă şi avere.

Le recomand acestor părinţi remarca lui Socrates“cunoaşte-te pe tine însuţi”. În realitate lucrurile sunt mult mai complexe. Pentru reflexie, vă prezint celebrul decalog din „Pour l’enfant” a lui Geoges Grinda:

  • Copilul este o persoană în devenire ; eu îl respect
  • Copilul este curios ; eu discut cu el
  • Copilul se minunează ; eu îl conduc să caute frumosul
  • Copilul vrea să-şi asume personalitatea ; eu îl ajut să se cunoască
  • Copilul caută un model ; eu îi ofer un exemplu
  • Copilul descoperă corpul său ; eu îi arăt că sănătatea este o forţă
  • Copilul se îndoieşte de el ; eu apreciez ceea ce el face
  • Copilul vrea să devină independent ; îl invit să fie responsabil
  • Copilul nu se cunoaşte decât pe sine ; eu îl învăţ şi altele
  • Copilul are nevoie de un ideal ; eu îl ajut să dea un sens vieţii sale.

Fiecare individ este unic, pentru că porneşte în viaţă cu o zestre ereditară specifică şi străbate o traiectorie existenţială singulară, marcată de valorile culturii şi civilizaţiei comunităţii din care face parte. Subscriu la părerea marelui pedagog Comenius„omul ca să devină om trebuie să fie educat”, dar cu mijloacele şi strategiile învăţământului modern. Se impune restructurarea sistemului educaţional pe criterii de performanţă, care să asigure tinerilor cunoştinţe şi capacităţi cognitive de bază, pentru a face faţă cu succes pe piaţa concurenţială a muncii în condiţiile unei dinamici sociale profunde şi a unei explozii informaţionale fără precedent.

Pe lângă cunoştinţele teoretice şi abilităţile practice ale elevilor nu trebuie neglijată interiorizarea unor modele culturale şi a unor scări ierarhice de valori pe baza cărora să fie structurată latura atitudinală (orientarea axiologică)a unor posibile personalităţi autonome şi creative cu putere de decizie şi responsabilităţi sociale. Reuşita în educaţie depinde de abordarea eficientă a psihicului uman. Aptitudinile umane caracterizează latura instrumental - operaţională a personalităţii,organizată în sisteme funcţionale superior dezvoltate, relativ stabile, care mijlocesc performanţe deasupra mediei în activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică, artistică sau sportivă. Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se ajunge la talent în măsura în care permit realizarea de produse originale cu o înaltă cotă de creativitate. În demersul de consiliere a cadrelor didactice, aptitudinile reprezintă punctul de plecare în orientarea şcolară şi reper pentru opţiunile profesionale ale tinerilor. Inteligenţa poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini care se manifestă prin mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională dar mai ales prin inovare şi creativitate. Inteligenţa este un proces complex cu o bogată încărcătură de semnificaţii care a provocat dezbateri aprinse şi continuă să preocupe specialiştii în psihologie. Încă de la începutul sec. al XX-lea, psihologul englez C. Spearman ,analizând corelaţiile obţinute de la subiecţii supuşi la diverse tipuri de teste, a ajuns la concluzia că inteligenţa implică diverse aptitudini specifice (factori specifici), grefate pe o aptitudine generală comună (factorul g). Metoda analizei factoriale a inteligenţei a fost dezvoltată de L.L. Thurstone şi J.P. Guilford, prin luarea în considerare a unei multitudini de factori, mai mult sau mai puţin corelaţi. După psihologul elveţian Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, evoluţia inteligenţei în ontogeneză este rezultatul echilibrului operaţiilor mentale (clasare, măsurare, numărare, deplasare spaţio-temporală etc.), obţinute prin interiorizarea acţiunilor practice cu obiectele în structuri mentale dimanice, organizate ierarhic. Orice experienţă din viaţă este structurată pe baza unor scheme psihice degajate de practica socială şi individuală din realitatea obiectivă. Dezvoltarea inteligenţei la copil parcurge succesiv mai multe stadii: senzorio-motor (de la naştere până la apariţia limbajului, 15-18 luni), preoperator (de la apariţia limbajului până la 7-8 ani), al operaţiilor concrete(de la 7-8 ani până la 10-11 ani), al operaţiilor formale (de la 10-11 ani până 15-16 ani). În stadiul operaţiilor formale, gândirea devine aptă pentru raţionamente ipotetico-deductive şi experimente ştiinţifice.

Psihologul american Jerome J. Bruner a conceput evoluţia stadială a inteligenţei în termeni mult mai flexibili, în sensul că orice etapă poate fi accelerată prin strategii didactice adecvate. După Bruner, ”bazele oricărei discipline pot fi predate oricui, la orice vârstă, într-o formă potrivită”. El insistă mult asupra necesităţii cultivării la elevi a stilului de învăţare şţiinţific, care îmbină gândirea analitică cu intuiţia.kSfârşitul sec. al XX-lea este marcat de efortul unor cercetători de cuantificare a inteligenţei, pentru a evalua riguros performanţele elevilor. Este meritul lui Alfred Binet şi al lui Théodore Simon de a fi realizat - în 1905, la Paris - primul test de analiză a inteligenţei copilului care a fost extins, apoi, pentru a măsura inteligenţa omului, mai precis, indicele nivelului de dezvoltare a inteligenţei, a cărui valoare, exprimată în procente, se obţine prin raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică şi înmulţirea cu 100. Textul Stanford-Binet pleacă de la premiza că oamenii se nasc cu o anumită configuraţie a inteligenţei, constituită din abilităţi logice şi verbale, care nu se schimbă pe parcursul vieţii.

O nouă viziune în psihologie a fost adusă de teoria inteligenţelor multiple, publicată pentru prima oară în 1983, în lucrarea “Frames of Mind:The Theory of Multiple Intelligences”,de către Horward Gardner, profesor de teoria cunoaşterii, educaţie şi psihologie la Universitatea Harvard şi de neurologie la Facultatea de Medicină din Massachussetts, SUA. Semnificaţia acestei teorii este extinderea conceptului de inteligenţă tradiţională din sfera logico-matematică şi verbal-lingvistică spre alte disponibilităţi ale omului de relaţionare cu lumea. După Gardner, inteligenţa reprezintă “ abilitatea omului de a-şi rezolva problemele în viaţă sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”. Mai târziu, revenind asupra conceptului, afirmă că inteligenţa umană este un “potenţial bio-psihologic de a prelucra informaţia, care poate fi activat pentru rezolvarea de probleme şi crearea de produse preţuite de cel puţin o cultură”. El critică modelul unilateral în care a fost definită, recunoscută şi valorizată inteligenţa umană, oferind un model alternativ, cu implicaţii deosebite în învăţământ. Este bine de remarcat că teoria inteligenţelor multiple nu schimbă ceea ce, noi dascălii, avem de predat, ne ajută doar să schimbăm modul în care lucrăm cu elevii, să înţelegem faptul că ei pot fi deştepţi în diferite moduri şi ne instrumentează în a-i ajuta cum să evolueze în mod diferit. În acest context, misiunea profesorului este de a dezvolta strategii de predare care să permită elevilor să îşi exprime modalităţile multiple de a înţelege şi de a valoriza propria lor unicitate. Scopul este ca fiecare elev să se dezvolte la maximum de capacitate în conformitate cu potenţialul propriu. Teoria lui Gardner porneşte de la ideea existenţei unor inteligenţe diferite şi autonome ce conduc la modalităţi diverse de cunoaştere, înţelegere şi învăţare.

Se consideră că oamenii posedă nouă tipuri de inteligenţe, şi anume:

1.Inteligenţa verbal-lingvistică sau inteligenţa cuvintelor (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul codului lingvistic; se manifestă la jurnalişti,scriitori, avocaţi, profesori)

2.Inteligenţa logico-matematică sau inteligenţa numerelor şi a raţiunii (capacitatea de a opera cu categorii, modele, relaţii,de a grupa, ordona şi interpreta date; este întâlnită la matematicieni, contabili, savanţi)

3.Inteligenţa spaţial-vizuală sau inteligenţa imaginilor, a desenului şi a picturii (capacitatea de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse cu ajutorul reprezentărilor spaţiale şi a imaginilor; este întâlnită la arhitecţi, pictori, graficieni, sculptori , cartografi, proiectanţi)

4.Inteligenţa muzical-ritmică sau inteligenţa tonului, ritmului şi a timbrului (capacitatea de a produce şi de a aprecia muzica, ritmul şi înălţimea sunetelor; se manifestă la muzicieni, compozitori, poeţi)

5.Inteligenţa corporal-kinestezică sau inteligenţa întregului corp (capacitatea de coordonare motrică şi o bună sensibilitate tactilă; este întâlnită la sportivi, dansatori, actori, chirurgi)

6.Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, a regularităţilor şi a comportamentelor (au darul naturii, iubesc şi înţeleg natura, flora, fauna, frumuseţile din mediul înconjurător; se manifestă la fermieri, biologi, ecologi, astronomi )

7.Inteligenţa interpersonală sau inteligenţa interacţiulor sociale(au darul empatic şi al relaţionării, interacţionează eficient cu ceilalţii; este întâlnită la profesori, directori, politicieni, lideri)

8.Inteligenţa intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii (au darul autoreflecţiei, al metacogniţiei şi capacitatea de autocunoaştre şi autoapreciere corectă; se manifestă la teologi, întreprinzători, scriitori)

9.Inteligenţa existenţială – Gardner e convins că acest tip de inteligenţă este o modalitate de cunoaştere, dar nu a stabilit localizarea sa pe creier. De aceea este considerată ”o jumătate de inteligenţă”. Se manifestă la filosofi, gânditori, analişti, etc .

-3-

În “Frames of Mind”, H. Gardner afirmă:

  • ”Există o inteligenţă în sunet şi una în mişcare, în culoare şi în relaţia umană”.
  • ”Muzica este o corporalizare a inteligenţei care este în sunet”.
  • “Poetul este o persoană care nu uită niciodată anumite impresii despre care scrie”.
  • “Există limbaje, altele decât cuvintele, simbolurile, limbajele naturii. Există limbajul corpului”.
  • “Inteligenţa socială, dezvoltată la început să rezolve probleme de natură interpersonală, în timp şi-a găsit expresia în crearea instituţiilor sociale”.

Din punct de vedere biologic, inteligenţele sunt independente, în funcţie de zonele corticale care le guvernează. La nivel individual ,ele apar în combinaţii, fiecare individ fiind de fapt ,, o colecţie de inteligenţe”. Întrucât indivizii au profiluri de inteligenţă diferite, şcoala trebuie să asigure o educaţie care să maximalizeze potenţialul intelectual al fiecăruia. Un element esenţial în aplicarea teoriei inteligenţelor multiple la clasă este cunoaşterea profilului de inteligenţă al elevilor. Aflarea punctelor ,,tari” şi ,,slabe” ale acestora este esenţială pentru stabilirea strategiilor de diferenţiere şi individualizare. Deşi o reţetă general valabilă nu există, cadrele didactice, care doresc să predea în spiritul teoriei inteligenţelor multiple, pot să urmeze succesiunea de paşi:

  • determinarea profilului dominant de inteligenţă prin identificarea abilităţilor fiecărui elev
  • familiarizarea elevilor cu teoria inteligenţelor multiple
  • conştientizarea de către elevi a combinaţiei proprii de inteligenţe multiple
  • motivarea elevilor pentru a-şi dezvolta inteligenţele multiple
  • asigurarea de către profesor a unui cadru adecvat pentru manifestarea inteligenţelor multiple.

Aplicarea în unităţile şcolare a teoriei inteligenţelor multiple se poate face prin strategii interactive de predare-învăţare-evaluare: portofolii, proiecte, hărţi conceptuale, interviuri, studiu de caz etc. Este important ca profesorul să-şi adapteze stilul de predare la stilul de învăţare a elevilor, pentru realizarea cu succes a obiectivelor operaţionale, exprimate prin verbe comportamentale. De remarcat că teoria inteligenţelor multiple se pretează la aplicarea operaţională a Taxonomiei lui Bloom. Un scenariu didactic care stimulează punctele forte ale elevilor şi evită pe cele slabe va conduce la atingerea dezideratelor într-un mod plăcut şi uşor. Dascălii cu vocaţie profesională promovează strategii didactice care permit elevilor să pună în valoare prin cuvânt, scris sau oral, dar şi prin muzică, desen sau mişcare, disponibilităţile multiple de a înţelege şi de a valoriza propria personalitate.

Valenţe deosebite ale psihicului uman au fost puse în evidenţă de psihanaliză, fundamentată de Sigmund Freud (1856-1939), celebru neurolog şi psiholog elveţian, la care se adaugă contribuţiile discipolilor săi, Carl Gustav Jung şi Alfred Adler. Se consideră că psihicul uman este structurat pe trei nivele : Id (Sinele), Ego (Eul) şi Superego (Supraeul). Sinele este nivelul inconştient al capitalului instinctual, complet dezorganizat şi supus principiului plăcerii, fiind izvorul de energie primară. Eul este o componentă, coerentă şi conştientă, care reglementează manifestările sinelui, în conformitate cu cerinţele lumii externe. Supraeul este forţa inconştientă care modelează Sinele şi Eul după scheme morale însuşite de individ din mediul socio-cultural în care trăieşte. Trăirile neplăcute şi tendinţele care intră în conflict cu normele sociale şi principiile morale ale persoanei sunt excluse din conştiinţă printr-un mecanism de represiune (refulare) şi alungate în subconştient de unde tind să apară sub formă travestită. Amplificarea caracterului conflictual al refulării poate duce la nevroze şi psihoze, a căror vindecare se bazează pe conştientizarea pentru bolnav a impulsurilor reprimate. Adupă Freud, forţa psihică în jurul căreia se centrează comportamentul uman este libidoul, termen care desemnează latura instinctuală, dominată de impulsul sexual.

Alfred Adler, psihiatru austriac, a contestat teoria lui Freud asupra libidoului, considerând că omul este un sistem organic unitar cu sens bine precizat – autorealizarea şi supravieţuirea individuală.

După Adler, inconştientul este motivat, în principal, nu de libidou, ci de tendinţele de superioritate, perfecţiune, adaptare socială şi aspiraţie pentru putere.

Carl Gustav Young, psihiatru elveţian, a elaborat un sistem psihologic, care include teoria inconştientului colectiv şi teoria complexelor psihologice. El neagă rolul determinant al sexualităţii în viaţa psihică, în favoarea inconştientului colectiv, ancestral, considerat ca model original şi aprioric de motivaţie, care se dezvoltă progresiv şi se relevă omului printr-un limbaj incoştient (simboluri, imagini, vise), mai puternic decât nivelul conştient bazat pe concepte.

Confruntarea de idei din psihanaliză se regăseşte şi pe plan filozofic, la cote mult mai înalte. Destinul fiinţei umane este strâns legat de libertate şi necesitate. Prin raportare la destin, condiţionarea gnoseologică a libertăţii pune în evidenţă importanţa factorului conştient în reorganizarea continuă şi progresivă a statutului ontologic al omului, precum şi caracterul său activ, creator şi prospectiv.

Drepturile şi libertăţile fiinţei umane sunt consemnate în documente importante – Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (revoluţia franceză, 1789}, Carta ONU, costituţiile statelor democratice etc.

Libertatea, înţeleasă ca unitate între cunoaştere, valorizare şi acţiune, se manifestă specific în cadrul vieţii sociale. Dacă n-ar exista libertate, omul n-ar putea fi creator de istorie, ci pur şi simplu un mecanism banal angrenajul social. Pe de altă parte, libertatea nu se confundă nici cu liberul arbitru, înţeles ca o totală independenţă a individului faţă de legile şi normele care reglementează convieţuirea cu semenii săi. Astfel de interpretări de pe poziţii unilaterale au condus fie la fatalism, fie la concepţii voluntariste şi subiectiviste, în totală discordanţă cu cerinţele vieţii sociale .

Ideea legăturii strânse dintre libertate şi necesitate nu este nouă în gândirea filosofică. După părerea unor reprezentanţi (Crisip,Zenon) ai stoicismului, omul îşi dobândeşte libertatea şi poate ajunge la idealul suprem de fericire, dacă se conformează faţă de ceea ce este necesar (voinţa divină, armonie universală, destin). Pentru gânditorii antici, destinul întruchipează „ceea ce este scris să se întâmple”, caracterul prestabilit şi implacabil al cursului vieţii fiecărui individ, prins adeseori- printr-un concurs de împrejurări- în situaţii dramatice, din care nu poate ieşi decât cu mari sacrificii. Eschil, Sofocle şi Euripide ilustrează multe situaţii de acest fel; cu toate măsurile luate, regele Laios este ucis de propriul fiu (Oedip); pentru a-şi îndeplini obligaţiile de conducător militar, Agamemnon şi-a sacrificat fiica, în ciuda sentimentelor paterne; pentru a-şi îndeplini datoria faţă de familie, Antigona încalcă legile cetăţii etc.

Contradicţia dintre libertatea umană şi existenţa unor constrângeri impuse de zei, divinitate sau destin va rămâne o problemă deschisă pentru gândirea filosofică a epocilor următoare .

Creştinismul a dezvoltat doctrina liberului arbitru pentru a da sens responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu, aşa cum precizează Thoma din Aquino:„omul este înzestrat cu liber arbitru,astfel sfaturile, poruncile, interzicerile, răsplata şi pedeapsa ar fi în van”.

Confruntarea de idei despre libertate şi constrângerile cauzale capătă o deosebită amploare în epoca modernă. Antropologia filosofică transferă dezbaterea problemei libertăţii din sfera constrângerilor exterioare, impuse de o autoritate supranaturală sau de un determinism universal al legilor şi conexiunilor cauzale, în sfera constrângerilor interioare ale fiinţei umane. Raţionalismul a prezentat omul ca o fiinţă raţională, condusă de gândire, în contrast cu empirismul, care a văzut în om o fiinţă sensibilă, condusă de afecte şi dorinţe.

Hegel a fost primul filosof care a prezentat just raportul dintre libertate şi necesitate. Pentru el, libertatea este înţelegerea necesităţii:” Necesitatea este oarbă în măsura în care nu este înţeleasă”. În concepţia lui Hegel, statul exprimă cerinţele necesare ale Raţiunii şi asigură interesele generale (binele tuturor,moralitatea), precum şi libertăţile individuale, căci ”statul este realizarea libertăţii”, reprezentând „ideea divină, aşa cum se înfăţişează ea pe Pământ”.

Libertatea este contestată de Schopenhauer, considerând că omul este supus unor dorinţe incontrolabile şi condus orbeşte de propria sa voinţă. Dimpotrivă, Nietzsche a susţinut că nu există nici un fel de constrângere care să restrângă libertatea nelimitată a omului.

În filosofia contemporană, existenţialismul (M.Heidegger, K.Jaspers, J.P.Sartre, A.Camus) a dezbătut mult problema libertăţii, considerată element fundamental şi constitutiv al fiinţei umane. Dacă la om „existenţa precede esenţa”-cum afirmă existenţialiştii- atunci dobândirea acestei esenţe, în devenirea existenţei umane, este tocmai forma de manifestare a libertăţii. Omul, înţeles ca pură existenţă singulară şi contingentă, nu-şi află umanitatea, esenţa sa, decât în măsura în care şi-o poate alege. Libertatea lui este absolută,ţinând seama că prin opţiunile sale, el decide singur asupra propriei evoluţii. Omul trebuie să aleagă, pentru că „în măsura în care aleg exist, dacă nu aleg nu exist”, spune Jaspers. Pe temeiul unei asemenea libertăţi,lipsa unor criterii obiective de ierarhizare valorică, deschide în faţa omului perspectiva eşecului. De aceea, Sartre va reveni mai târziu asupra ideilor sale formulate în ”Fiinţa şi Neantul”, unde mărturiseşte deschis că teoria sa anterioară, care vedea în libertate un act singular şi contingent, nu ţine seama de raporturile omului cu lumea care-l înconjoară, cu natura şi societatea.

De mentionat că indivizii luaţi separat sunt componente care interacţioneaza şi au valoare in cadrul sistemului superior, populaţional sau al speciei, de organizare a materiei vii. Procesul de îmbătrînire, finalizat prin moarte nu reprezintă o fatalitate, ci capătă o nouă semnificaţie în devenirea materiei vii în care programul pentru sine, de supravieţuire a indivizilor, este subordonat programului pentru grup, de supravieţuire şi dezvoltare a speciilor. Poate ca nu suntem singuri in galaxia noastra iar codul genetic este valabil şi pentru fiinţe extraterestre. Intr-un scenariu optimist, locuitorii Terrei aspiră la triumful raţiunii in spaţiul Caii Lactee, unde materia vie poate avea forme nebănuite de organizare.

Ca o concluzie generală, se poate spune că majoritatea filosofilor consideră că omul îşi poate dobândi libertatea, în măsura în care nu contrazice regulile şi legităţile lumii în care trăieşte. Pentru a trece la acţiune, omul trebuie să-şi exercite capacitatea sa de opţiune axiologică, de a alege unele dintre variantele posibile, în conformitate cu trebuinţele şi aspiraţiile sale, dar care trebuie să intre în rezonanţă cu interesele generale ale comunităţii din care face parte. Acţiunea umană liberă este încărcată cu răspundere socială, individuală şi colectivă, a fiecăruia şi a tuturor, pentru deciziile asumate, pentru scopurile urmărite şi realizate . Să sperăm că opţiunile şi deciziile care se vor lua de către factorii responsabili vor servi păcii, libertăţii şi progresului istoric pe o planetă curată, propice dezvoltării vieţii.


Post-scriptum

Tezaur de înţelepciune

Adevărul este primul nume al lui Dumnezeu, dreptatea este al doilea. (Lacordaire)

Viaţa este scurtă, arta este lungă. (Hipocrate)

Bine faci, bine găseşti ; rău faci, rău găseşti. (Talmud)

Caracterul oamenilor se judecă după acţiunile lor. (Voltaire)

Conştiinţa este vocea sufletului, patimile sunt vocea trupului. (Rousseau)

Ştinţa fără conştiinţă este ruina sufletului. (Rabelais)

Cel ce deschide o şcoală, închide o temniţă. (V. Hugo)

Educaţia este cel mai frumos dar pe care îl poate dobândi omul. (Platon)

Un prieten face mai mult decât o pungă cu galbeni. (Proverb românesc)

Dragostea este arhitectul universal. (Hesiod)

Orice lucru are frumuseţea lui, dar nu oricine o vede. (Confuncius )

Nu pot cuprinde spiritul muzicii altfel decât în iubire. (Wagner)

A trăi fără ideal, înseamnă a nu trăi deloc. (C. Dumitrescu-Iaşi)

Omul este măsura tuturor lucrurilor. (Protagoras)

Patria se cheamă norodul şi nu tagma jefuitorilor. (T. Vladimirescu)

Ne naştem şi trăim pentru societate. (Boileau)

Numai creaţia răscumpără toate suferinţele. (L. Blaga)

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.