Umilinţa...

Cristina Tătaru

Toate articolele scrise de Cristina Tătaru

În societatea de astăzi ,din păcate, noţiunea de umilinţă lipseşte aproape cu desăvîrşire.Viaţa ne face să fim din ce în ce mai egoişti astfel încît a fi umil este o calitate tot mai rar întîlnită. În relaţiile de cuplu, la serviciu, şcoală, de mici copii, învăţăm doar că ceea ce vrem noi e cel mai important şi noi contăm întotdeauna cel mai mult. Libertatea zilelor noastre întreţine acest egoism astfel încît, la un moment dat, în afară de goana după bani, poziţie socială, dominarea bărbatului sau a femeii în cadrul unei relaţii de cuplu, alimentarea continuă a orgoliului ne fac să nici nu mai considerăm că umilinţa mai există. Exemple ca Iisus Hristos, Mahatma Gandhi, Maica Tereza, Sfîntul Serafim de Sarov şi multe alte spirite care au dat dovadă de o umilinţă exemplară sînt trecute cu vederea. Dar vin momente în viaţă cînd Dumnezeu ne face să ne aducem aminte de faptul că umilinţa este una din acele calităţi esenţiale ale sufletului. Din păcate, în cele mai multe cazuri, nu sîntem capabili să conştientizăm această importantă calitate într-un mod armonios, de la Sine, ci trecînd prin experienţe uneori tragice: boli grave, moartea unei fiinţe foarte dragi, pierderea serviciului, casei, etc. Există o multitudine de modalităţi armonioase de a deveni umili, dar suferinţa e, în aceste momente, cea mai nedorită cale de a învăţa aceasta. Fiecare are propria lui cale de evoluţie şi de a învăţa. Situaţiile de viaţă sînt asemănătoare la toţi, numai că modul propriu de a învăţa din lecţiile vieţii e diferit de la persoană la persoană.

Unii învaţă în relaţiile de cuplu unde iubirea e cea mai uşoară modalitate de a ajunge la umilinţă. Iubirea divină, lipsită de egoisme şi ataşamente, de pretenţii şi de orgolii, e cea mai frumoasă modalitate de a învăţa să devii umil. Adevărata iubire este lipsită de toate acestea şi atunci cînd reuşim să avem o stare de umilinţă exemplară şi să îl iubim în primul rînd pe Dumnezeu şi Scînteia Divină din fiecare atunci nu ne va mai deranja ceea ce face celălalt. Iar pentru asta e esenţial să vedem dincolo de egoul persoanei, să ne întrebăm în fiecare moment ce mesaj are Dumnezeu pentru noi prin acţiunea, vorba, atitudinea bună sau mai ales mai puţin bună din anumite momente ale celuilalt.

Bolile grave ne pun adesea în situaţia de a ne analiza viaţa, de a vedea unde am greşit, de a ierta şi de a ne ierta, într-un cuvînt de a deveni umili. De a-l pune pe Dumnezeu pe primul loc poate pentru prima dată în viaţa noastră, de a ne curăţa inima şi sufletul de toate poverile pe care uneori le ducem o viaţă întreagă cu noi, de a dezvolta o relaţie personală cu Dumnezeu. De a avea sinceritatea de a spune “Doamne facă-se voia Ta şi nu a mea, că Tu ştii cel mai bine ce e bun pentru mine”, de a ne pune sufletul, trupul, mintea în mîinile Lui şi de a-L lăsa pe El să hotărască şi nu noi. Asta înseamnă UMILINŢĂ.

La serviciu, în societate, în situaţiile în care în mod obişnuit reacţionăm cu nervi, cu ţipete, cu supărări, să ne oprim… să respirăm adînc şi să închidem ochii o secundă şi cînd îi deschidem să spunem: ‘Te iubesc‘ acelei fiinţe care ne-a cauzat această revoltă egotică. Pentru simplu fapt că ne-am adus aminte că a doua poruncă a Lui este să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Şi atunci cum am putea să ne mai certăm… cînd îl iubim pe cel din faţa noastră ca pe noi înşine,

pentru că umilinţa aduce cu sine bunul simţ, puritatea inimii şi a sufletului, iubirea. Şi apoi de ce să ne supărăm cînd oricum ne va trece mai devreme sau mai tîrziu. E demonstrat de mii de ani aceasta.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.