Vremea încercărilor

Mihaela Codreanu

Toate articolele scrise de Mihaela Codreanu

În zgomotul unei vremi de aspră însingurare, cînd nimic nu mai semăna cu nimic, cînd orice valoare umană stătea clătinată, gata să cadă în hăţişul de laţuri ale durerii şi silniciei, săbii de dragoste, ca nişte fulgere inverse, croiau căi largi de lacrimă pînă la cer, pînă la Cel Atotputernic, atît de largi şi aşa de bine pavate cu credinţă, cu nădejde şi dragoste, că făcură să coboare împlinirea, tăiară capetele hidrei disperării, aduseră acel răspuns îndelung crezut, nădăjduit, cerut...

Crescusem în mijlocul dragostei şi învăţăturii lui Hristos. Gustasem bunătatea Domnului. Cînd îmi visam o familie, îl vedeam pe tata: credincios, curajos, muncitor şi demn, intransingent cu greşelile lui, dar şi cu ale altora, şi vedeam alături pe mama: căldură cu nume de alint, mereu ascultătoare de Dumnezeu şi de soţul ei, mereu îndrăgostită şi iubindu-şi familia cu atîta fervoare, că rugile ei nu rămas-au vreodată neascultate...

Dar, ca şi asupra neprihănitului Iov, veniră încercările. Numai că eu nu eram neprihănit. Am negat valorile în care fusesem crescut, chiar dacă tata mă avertizase: „Dacă fugi de Dumnezeu, El îţi va sta împotrivă!” Am plonjat după voia minţii mele în valurile nesăţioase ale unei lumi de care, pînă atunci, dragostea lui Dumnezeu mă ferise. Ce mai rămînea, decît ca balena care l-a înghiţit pe Iona să mă înghită şi pe mine? Şi aşa s-a întîmplat. Lumea se zbătea ca valurile grozave ale mării. Priveam, trăiam, înţelegeam... Ştiam de ce ajunsesem acolo. Dar nimic nu mă putea face să accept să mă întorc. Mereu făceam planuri de mai bine care, bineînţeles, nu se împlineau niciodată. Dumnezeu însă, mă păstra. De ce? Eu nu acceptam ca altcineva să fie stăpînul meu. Credeam că eu şi numai eu hotărăsc... Credeam că-mi conduc singur... balena! Amară ironie!

Era o vreme a încercărilor, a experienţelor dure, cînd „gustul” lumii, atît de dulce la început, se transforma în amărăciune. Cînd toate porţile care păreau a se deschide înaintea unui tînăr plin de energie şi de talent, aşa cum mi se părea că sînt – şi cum toţi tinerii sînt ispitiţi a crede despre ei înşişi – se închideau pe rînd, exact atunci cînd aproape credeam că am trecut, lăsîndu-mă iarăşi singur şi decepţionat. Nu ascultasem cînd ar fi trebuit şi, menajîndu-mi cu vise măreţe orgoliul, îmi contemplam fiecare eşec zicînd ca făcătorul de poduri din poveste: „Voi face altul pe mal în jos, altul mai trainic şi mai frumos.” Aşa îmi ziceam.

Pînă cînd, după mai mulţi ani, după o întreagă tinereţe ratată, distrus trupeşte şi secat în suflet, am căzut în genunchi strigînd, cu tot ce mai rămăsese din mine: „Doamne, iartă-mă! Eu nu mai însemn nimic. Mai jos de-atît nu se poate! Aici e iadul... Numai Tu mai poţi face ceva din mine!” Era în ianuarie. Aveam aproape 30 de ani.

„Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure?”

Şi Dumnezeu a lucrat. El lucrează încă. A luat tot ce a fost rău, a luat inima şi cuvintele mele, a luat tot ce era murdar şi nedemn în viaţa mea. De atunci totul s-a întors, pe din dos, cum fusese, pe faţă. Toate experienţele trecute îmi arată puterea Sa. Pacea Sa a inundat totul, transformîndu-mă pe mine şi lumea...

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.