Editorial - Clasa de mijloc

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

În opinia mea, problema cea mai importantă a societăţii româneşti actuale este crearea clasei de mijloc atît din punct de vedere economic cît şi educaţional. Existenţa unei clase de mijloc sănătoase atît în plan economic cît şi în plan cultural este semnul maturităţii unei societăţi umane şi totodată garanţia dezvoltării sale. România nu va reuşi să intre în Europa fără o clasă de mijloc bine consolidată, iar Europa nu ne va accepta dacă nu vom demonstra că sîntem capabili să mergem pe picioarele noastre, fără să ne ţină America sau altcineva de mînă. Europa nu vrea în nici un caz să mai crească bebeluşi. A mai trecut prin acest lucru şi s-a cam săturat, ori faptul că ne prezentăm ţinîndu-ne de mîna Americii este un semnal de alarmă pentru europeni, deoarece ei ştiu că avem un „părinte" care ne poate abandona oricînd.

Uniunea Europeană a avut grijă de noi să învăţăm să mergem pe propriile picioare, dar ea a pornit de la premisa că am fi sănătoşi şi normal dezvoltaţi. Acum este evident pentru toată lumea că noi nici pe departe nu mai sîntem în graficul normal de dezvoltare. Avem deja mai bine de doisprezece ani şi încă nu reuşim să mergem în picioare fără să ne ţină cineva de mînă (sau să ne împingă de la spate). Aceasta arată cît se poate de clar că suferim de ceva „boli interne". Orice copil, pentru a învăţa să meargă singur, are nevoie de picioare şi, mai ales, de o coloană vertebrală, sănătoase. Picioare mai avem noi cît de cît, însă coloana nu prea reuşim să ne dăm seama dacă o avem sau nu!

Cu toate că de-a lungul timpului au fost şi unele minţi strălucite care au vorbit despre existenţa noastră glorioasă ca popor milenar, eu cred că foarte rar am reuşit să ne plimbăm de unii singuri pe marile bulevarde ale istoriei. Ne-a lipsit cam des coloana vertebrală! Am avut destul de rar ocazia să mergem fără să ne ţină cineva de mînă. Ne-a lipsit adeseori verticalitatea şi nu pentru că nu ne-am fi dorit să fim liberi, ci pentru că am întîrziat cam mult cu mersul de-a buşilea şi cînd am vrut să ne ridicăm în două picioare nu prea ne-au mai lăsat vremurile. Am preferat atunci să ne căutăm puncte de spijin cît mai rezistente printre cei din jur. Aşa am ajuns să ne împăcăm cu gîndul că nu va trebui niciodată să învăţăm să mergem singuri. Unii chiar au avut grijă să ne facă să credem că nu vom putea vreodată să mergem în picioare fără să ne sprijinim de „mîna întinsă cu bunăvoinţă" de către ei şi ne-au tot repetat acest lucru pînă cînd ne-a intrat în măduva oaselor, dacă nu chiar pînă şi în structura ADN! Toată gloria noastra de oameni liberi ca geto-daci s-a erodat continuu de-a lungul celor două milenii de existenţă. N-a mai rămas aproape nimic din spiritul acela de libertate care să fie inspirat adînc şi să ne însufleţească aşa cum numai noi ştim să ne însufleţim şi să ne bucurăm de viaţă.

Avem încă sufletele vii şi poate că aceasta este cea mai de preţ comoară de care dispunem la ora actuală. Ar fi mare păcat să o risipim pe nimicuri, să o dăm pe mărgele şi cioburi de oglinzi. Libertatea nu şi-o poate permite oricine, ea îi este dăruită aceluia care se poate îngriji de ea şi o poate menţine în viaţă!

În această ţară sîntem mulţi oameni care am putea forma clasa de mijloc. Sîntem încă mulţi oameni cu bun-simţ, cu omenie. Ne lipseşte însă puterea şi voinţa de a ne uni eforturile. Se pare că este foarte greu să găsim un ideal comun care să ne însufleţească şi să ne determine să ne unim, să ne simţim împreună. Cu mai mult timp în urmă aveam un sentiment de singurătate, simţeam că aş fi printre puţinii idealişti, sau chiar utopici, care se încăpăţînează să creadă în natura divină a omului, în bunătatea şi omenia lui, în puterea lui de a deveni izvor de înţelepciune şi dragoste. Viaţa mi-a scos în cale destui oameni care împărtăşeau aceleaşi speranţe ca şi mine. Sînt mulţi oameni în această ţară care au sufletele curate şi vii. Sau poate că trăiesc eu într-un oraş binecuvîntat, în care astfel de oameni sînt uşor de întîlnit!? Problema este că sîntem izolaţi fiecare într-o lume a lui, în spatele unor scuturi protectoare. Sîntem destul de firavi în bunătatea noastra şi ne-am lăsat copleşiţi de toate mizeriile care sînt vînturate de o mînă de răzvrătiţi şi chinuiţi ai sorţii, dar care agitîndu-se atît de mult ne lasă impresia că ei ar reprezenta „majoritatea". Eu cred că ar trebui să ne unim, să facem ceva pentru a recrea prin gîndirea şi simţirea noastră un „aer" mai curat şi mai propice pentru dezvoltarea normală a sufletelor, a libertăţii şi a bucuriei. Dacă vom începe să trăim cu încrederea că nu sîntem singuri şi nici puţini, aşa cum ne fac unii să credem, dacă vom înţelege că puterea ne va veni din unire, vom începe să ne deschidem încet, încet şi ne vom descoperi unii pe alţii şi bucurîndu-ne unii de alţii, vom face ca mireasma minunată a omeniei să se resimtă în toată ţara şi chiar în toată lumea. Şi vom vedea atunci că putem fi o forţă capabilă să îndrepte coloana vertebrală a spiritului acestui popor.

Dumnezeu ne-a hărăzit să creştem oarecum la umbra marilor confruntări dintre naţiile aspirante la putere şi faimă în această lume. Acest lucru, chiar dacă ne-a trecut pe planul al doliea al istoriei, ne-a permis totuşi să ne dezvoltăm şi să ne menţinem sufletele ceva mai vii. Aceasta este ceea ce ne caracterizează, şi prin dezvoltarea sufletelor noastre vom reuşi să atragem respectul celorlalţi. Numai că trebuie să depăşim marasmul apăsător al gîndului că sîntem un popor de mîna a doua, veşnic exploatat de către alţii. Acest gînd a intrat deja foarte adînc în subconştient, iar reacţia inversă pe care a generat-o la nivel conştient este acea formă de mîndrie artificială şi agasantă, profund neplăcută, pe care o afişăm la orice realizare mai deosebită a cîte unuia dintre noi prin străinătăţuri. N-avem nevoie de „admiraţia" nimănui! Şi apoi, oricît de multe „cuceriri" vom avea în afară pe plan cultural sau sportiv, ştiinţific sau politic, pentru ei vom rămîne o naţie de mîna a doua sau chiar a treia pînă cînd nu ne vom găsi verticalitatea prin noi înşine, prin ceea ce ne este caracteristic.

A venit timpul să îndrăznim să mergem pe picioarele noastre, să ne îndreptăm coloana, dar să o facem în aşa fel încît cei care sînt pe „sus" să nu se simtă ameninţaţi de ridicarea noastră, iar noi să nu mai fim speriaţi de „confruntarea" cu ei. Eu am şi acest sentiment că unii nu vor ca noi să ne „îndreptăm" prea mult, pentru că atunci ei cred că ar trebui să-şi împartă averile cu noi. Dar dacă ne-am înălţa în primul rînd prin puterea sufletelor noastre şi nu ca putere militară sau economică, ei nici nu vor băga de seamă acest lucru, pentru că în aceste condiţii nu ne vor simţi ca pe o ameninţare la adresa averilor lor. Se vor mira cum de avem puterea de a zîmbi, de a fi fericiţi, de a fi buni, de a fi omenoşi! Vor vedea că ei chiar dacă au o mulţime de lucruri nu mai ştiu să surîdă, să se bucure unii de alţii, şi vor înţelege atunci că noi avem o ştiinţă şi o putere mai mare decît a lor. Şi asta îi va face să ne respecte şi să ne accepte verticali.

De aceea spun că trebuie să ne formăm clasa de mijloc sau altfel spus coloana vertebrală a societăţii, să îndrăznim să credem că putem să mergem şi singuri pe picioarele noastre, să ne eliberăm de mentalitatea apăsătoare a unui popor de mîna a doua şi, ajutîndu-ne singuri, vom fi ajutaţi.

Moise, cînd şi-a eliberat poporul din Egipt, a fost purtat de Dumnezeu prin pustiu patruzeci de ani înainte de a ajunge în ţara cu rîuri de lapte şi miere. Acest drum putea fi făcut în cel mult cîteva luni, dar Dumnezeu i-a purtat patruzeci de ani prin pustiu pentru a fi timp să se schimbe o generaţie. Cei vechi aveau mentalitatea de sclavi şi n-ar fi ştiut ce să facă cu libertatea care le-a fost dată! Din acel moment încoace, evreii, chiar şi atunci cînd au ramas fără o ţară a lor, au ştiut să se considere un popor ales, să se simtă liberi şi să acţioneze ca nişte oameni liberi.

Nouă ni s-a dat libertatea şi iată că n-am ştiut ce să facem cu ea. Unde s-a dus tot acel entuziasm din decembrie 1989? Unde s-a dus tot acel suflu de libertate? Ce forţă, ce putere simţeam în noi atunci!!! N-a mai rămas aproape nimic din ea. A înghiţit-o mentalitatea noastră de oameni care cred că trebuie să fie ţinuţi tot timpul de mînă şi că nu trebuie să facă nimic fără să-şi întrebe „părinţii". Dar aceasta nu înseamnă că sufletele multora dintre noi nu sînt capabile să se aprindă din nou! Trebuie să înţelegem că nu este de ajuns să fim buni, trebuie să fim buni la ceva! Trebuie ca această bunătate din noi să devină cu adevărat puternică pentru a aspira la verticalitate. Şi dacă nu ne simţim în stare să devenim mai puternici în bunătatea noastră prin eforturi proprii, măcar să ne unim, pentru că din unire ne va veni puterea. Aş vrea să cred că nu va fi nevoie de patruzeci de ani pînă cînd vom învăţa să aspirăm din tot sufletul la libertate şi să ne comportăm ca nişte oameni liberi. Iar puterea noastră ne poate veni cel mai uşor din omenia şi legătura cu sufletul nostru curat şi adînc. Noi, cei care citim această revistă, putem forma clasa de mijloc. Este timpul să ne asumăm responsabilitatea şi să facem ceva. Să credem cu tărie în puterea binelui şi să facem binele oriunde am fi!