Sfîntul Ioan al Crucii

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Unul dintre cei mai mari iubitori ai lui Dumnezeu pe care i-a avut vreodată creştinismul a fost Sf. Ioan al Crucii, care a trăit în sec. al XVII-lea în Spania. El a fost un tăciune aprins de suflarea lui Dumnezeu. Tot ceea ce a spus vreodată, tot ceea ce el a admis a fost numai şi numai iubirea lui Dumnezeu, iar evenimentele vieţii sale, necruţătoare şi dureroase, făceau doar să-i mărească această iubire.

A fost un om de statură mică, cu faţa îngustă, cu ochii negri şi pătrunzători. Felul său de a fi era foarte modest. Indiferent ce i se întîmpla, onoarea sau umilinţa, el accepta nu numai cu seninătate, ci şi cu fericire. Iubirea sa pentru Dumnezeu l-a făcut să fie fericit în orice condiţie.

Copilăria i-a fost presărată cu greutăţi. Mama sa a rămas văduvă imediat după naşterea lui, iar Sf. Ioan a primit educaţia într-o şcoală pentru copii săraci, de unde primea hrana şi hainele. La 17 ani s-a înscris la un colegiu iezuit, unde a învăţat ştiinţele umane, iar apoi a intrat în ordimul Carmelit.

În acea vreme, stricteţea ordinului Carmelit se redusese considerabil, călugării trăind în confort şi lux. Fratele Ioan era foarte nefericit din această cauză şi se gîndea să se transfere la un ordin mai sever. În acea vreme a întîlnit-o pe Tereza de Avila, călugăriţă din acelaşi ordin şi care spera să reformeze ordinul şi să restaureze Regula Primitivă Carmelită, adică o viaţă mai restrictivă şi orientată mai mult spre singurătate şi contemplare. Fratele Ioan s-a alăturat acestei călugăriţe pentru a înfiinţa o mănăstire după Regula Primitivă.

Pentru prima mănăstire, maica Tereza a primit o casă dărăpănată dintr-un sat izolat numit Durmelo. Văzînd locul, ea a fost foarte dezamăgită, dar Ioan era foarte mulţumit, simţindu-se eliberat de povara lucrurilor materiale.

Această reformă s-a răspîndit cu repeziciune, iar cînd numărul membrilor a crescut, conducătorii Ordinului Carmelit au început lupta împotriva lor pentru jurisdicţie.

Influenţa fratelui Ioan a crescut pînă ce, împreună cu Tereza au devenit simbolul a ceea ce avea să fie cunoscut ca revoltă. O parte a ordinului înfiinţat s-a hotărît să oprească extinderea lui. Ei l-au răpit pe Ioan, l-au dus la Toledo şi l-au ţinut într-o celulă de 1,5 m pe 3 m, cu lumina pătrunzînd printr-o crăpătură a tavanului. Aici a stat 9 luni, timp în care a fost tratat ca un criminal. Totuşi, aceasta a fost perioada în care a compus cele mai mari poeme ale sale. Se spune că noaptea, celula strălucea, iar cînd santinelele veneau să caute sursa luminii, ea dispărea. Evadarea din celulă s-a produs în mod miraculos: el i-a cerut Fecioarei Maria să-l elibereze, santinelele păreau surde şi oarbe, iar lacătele şi pereţii nu i-au putut fi obstacole.

Pînă la sfîrşitul vieţii a fost persecutat cînd de carmeliţii originali, cînd de cei din ordinul înfiinţat de el. S-a stins din viaţă la numai 49 de ani.

Fratele Ioan nu a intenţionat niciodată să fie un învăţător, de fapt, în scrierile sale el s-a referit întotdeauna la învăţăturile Terezei, pe care le considera superioare. Dar în poemele sale de iubire pentru Dumnezeu şi-a deschis fără rezerve sufletul. Cea mai desăvîrşită poezie înflorea din inima sa spontan. Vizitînd conventele Terezei, şi-a găsit poemele pe buzele călugăriţelor şi era mereu rugat să le recite cîteva pasaje. În cele din urmă, una dintre călugăriţe l-a convins că ar trebui să-şi comenteze poemele şi astfel au început lucrările vieţii sale, 4 mari cărţi: Ascensiunea Muntelui Carmel, Noaptea neagră a sufletului, Cîntecul spiritual al sufletului şi Flacăra vie a vieţii.

Sf. Ioan nu este uşor de citit; poemele sînt încîntătoare, dar proza este greoaie. Ca îndrumător, el este un psiholog religios, analizînd în uimitoare detalii procesul de "re-legare" a omului de Dumnezeu.

Prima carte, Ascensiunea Muntelui Carmel, se bazează pe poemul cu acelaşi nume şi descrie sarcina aspirantului spiritual, care face primii paşi spre unirea cu Dumnezeu:

Într-o noapte-ntunecată,
Cu iubire aprinsă, nerăbdătoare,
O, clipă fericită!
Pe neobservate plecată,
Fiindu-mi casa păcii pecetluită

Plecarea este decizia de a-L găsi pe Dumnezeu. Casa în pace este primul pas în această călătorie, iar detaşarea este cheia care a făcut casa să fie lăsată în pace. În comentariul său, Sf. Ioan explică clar ceea ce vrea să spună prin detaşare: "Nu lucrurile acestei lumi sînt cele care ocupă sau rănesc sufletul, ci mai degrabă răzvrătirea şi dorinţa lor... De-ar şti aspirantul cum pierde lucrurile bune ale spiritului pentru că nu se ridică deasupra dorinţelor pentru nimicuri."

Prima noapte întunecoasă este purgatoriul dorinţelor simţurilor, iar Sf. Ioan a pornit la drum cu vigoare şi completă dăruire. Mesajul permanent al cărţilor Sf. Ioan este acesta: aspirantul trebuie să se convingă că singurul scop în viaţă este de a-şi uni mintea, inima şi sufletul cu Dumnezeu. Întreaga religie este iubire şi întregul proces spiritual este eliberarea sufletului de angajamentele lumeşti care ne împiedică să-l iubim total pe Dumnezeu.

A doua carte Noaptea neagră a sufletului este bazată pe poemul quot;Ascensiunea". Odată ce sufletul ucenic se angajează pe calea purificării, Dumnezeu îi conturează cu repeziciuzne drumul. După dobîndirea unui anumit autocontrol, după ce înveţi, după cum spune Sf. Augustin, "să sălăsluieşti cu atenţie în aşteptarea iubitoare a lui Dumnezeu", datoria aspirantului este doar aceea de a-i îngădui lui Dumnezeu să lucreze. Acum, toate faptele aspirantului trebuie să urmărească să înfăptuiască voinţa lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce vrea să spună Sf. Ioan prin "noaptea pasivă", şi el este foarte atent în a da toate semnele care îi pot arăta aspirantului că este pregătit pentru această pasivitate, ca nu cumva să cadă în trîndăvie şi mulţumire de sine. Atunci cînd toate ataşamentele şi legăturile sînt îndepărtate, cînd orice plăcere lumească devine lipsită de gust, atunci a venit timpul să te laşi în voia lui Dumnezeu. Ceea ce se cere pentru aceasta este doar credinţa. Astfel, Sf. Ioan spune că: "Sufletul, atunci cînd ajunge din ce în ce mai puţin a-şi folosi propria abilitate, călătoreşte mai sigur, deoarece este înpins de credinţă."

A treia carte Flacăra vie a iubirii arată că, după practică îndelugată apare o stare binecuvîntată, în care sufletul comunică cu uşurinţă cu Dumnezeu şi se exersează pe sine în iubire. Sf. Ioan spune că "sufletul deja transformat şi radiind lăuntric de focul iubirii, nu este numai unit cu focul divin, dar devine şi flacără iubitoare. Cînd sufletul este în focul unei astfel de iubiri se simte ca şi cum un seraf l-a izbit cu un tăciune aprins... şi cînd tăciunele i-a atins sufletul, îşi simte rana pe care a primit-o ca pe ceva delicios dincolo de imaginaţie."

În acest moment nu mai este nimic de făcut decît să aştepţi graţia lui Dumnezeu. Dar nu este nevoie de nerăbdare în această asteptare, pentru că Sf. Ioan ne asigură că "este imposibil, din cauza bunătăţii şi milostiveniei lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să nu-şi împlinească fapta. Da, la fel de imposibil ca soarele să nu răsară pe un cer limpede şi lipsit de nori" şi mai adaugă "Dacă noi îl căutăm pe Cel Iubit, El ne caută şi mai mult"

În carea a patra căutare spirituală Sf. Ioan descrie momentul pe care l-am dorit şi pentru care ne-am pregătit: "Cînd sufletul a trăit pentru o vreme în această iubire perfectă şi dulce, Dumnezeu îl cheamă şi îl conduce în grădina sa înflorită pentru celebrarea căsătoriei spirituale. Atunci cînd aceste două naturi se unesc, ceea ce este divin este transmis celui ce este uman şi fără nici o schimbare, amîndoi par a fi Dumnezeu." Aceasta este "flacăra care consumă şi nu dă nici o durere. Iubirea pentru Dumnezeu este acum perfectă în suflet, s-a schimbat în Dumnezeu, iar toate mişcările şi faptele sufletului devin divine. Sufletul, în această logodnă spirituală, este într-o continuă unire cu iubirea lui Dumnezeu"

"Sufletul mi-l am
atunci în slujba Lui, cu zestrea-i toată:
în grija nimănui
nici rea trudă să m-abată
A mea singură grijă este iubirea"