Jocul

Dan Oprişan

Toate articolele scrise de Dan Oprişan

Instrument perfect, mereu în funcţiune, răspunzînd la sugestii fără a face comparaţii, a raţiona sau a reflecta, fără vreo preferinţă pentru un domeniu de acţiune, subconştientul provoacă materializarea evenimentelor conform convingerilor pe care le conţine. Orice va ajunge să se imprime cu putere în subconştient se va manifesta orbeşte şi fără discernămînt în lumea exterioară. El funcţionează după modelul credinţei. Manifestarea este problemă de forţă, de putere, nu de logică sau raţiune. În urma conflictului dintre două credinţe se va manifesta cea mai puternică.

Forţa de creaţie trece totdeauna prin subconştient înainte de manifestare. Orice fiinţă nu acţionează decît în funcţie de convingerea sa dominantă.

Subconştientul se află permanent în legătură cu inteligenţa nesfîrşită, cu înţelepciunea fără limite din macrocosmos; totodată se află în legătură cu partea conştientă a minţii. Forţele pozitive universale se pot defini prin termeni precum: armonie, pace, dragoste şi respect faţă de aproape, toleranţă.

Pornirea inconştientă de a respinge tot ce nu se încadrează în tiparul de viaţă cu care sîntem familiarizaţi atrage lipsa dialogului eficient, lipsa colaborării şi aşa numita „ruptură între generaţii”.

Tendinţa de a vedea numai conflictul, separarea şi ameninţarea conduce la o slăbire a vigilenţei mentale, a lucidităţii şi evident, la o slăbire a puterii de concentrare; instabilitatea se amplifică prin energia pe care i-o furnizăm prin confirmare.

Credinţa predominantă a inconştientului colectiv este credinţa în separare.

Forţa omului constă în a şti să se transforme şi să se adapteze. Rolul conştientului este să raţioneze, să selecteze, să dirijeze. Tot ceea ce mentalul conştient ia drept bun, va fi acceptat de către subconştient, care va trece la manifestarea acelui lucru.

Conştientul poate alege între a lăsa să se manifeste modele disfuncţionale aflate în subconştient sau a permite Inteligenţei Universale să curgă. Avem posibilitatea să abordăm viaţa din punctul de vedere al adevărurilor eterne şi nu din perspectiva fricii, a ignoranţei şi superstiţiilor.

Dar poate face şi alegeri mai puţin radicale cum ar fi aceea de a se proteja de condiţionările negative ale mediului sau de a introduce în subconştient tipare care să ne aducă reuşita în viaţa de zi cu zi.

Trăim timpuri în care sîntem invitaţi să ne reevaluăm convingerile. Transformarea care se petrece în conştiinţă noi o numim criză doar pentru că ne zdruncină obiceiurile.

Pînă nu de mult priveam abaterile de la „normalitate” ca pe ceva ce se întîmplă altora. Am preferat să ne repetăm povestea, credinţa personală aşteptînd ca ceilalţi să o confirme. Am considerat inconştient că a vorbi înseamnă automat că sîntem auziţi şi că mesajul este înţeles. Am confundat dialogul interior, care motivează intenţiile ego-ului, cu vocea interioară, vocea Sinelui, care nu are ce motiva pentru că doar Este.

În general am tratat viaţa aşa cum tratăm în mod obişnuit un film: fie ne-am identificat total cu o situaţie, fie am ignorat-o.

În aparenţă lucrurile au mers, printre altele şi pentru că au existat grupuri mari de oameni legaţi prin convingeri comune.

Un grup se menţine dacă liantul care ţine membrii laolaltă este comuniunea. Dar un grup în care primează interesele personale de ordin material sau spiritual nu poate avea viaţă lungă. Nu pentru că interesele personale sînt un lucru rău. Rău absolut nu există. Ele nu sînt compatibile cu ideea de grup.

Oamenii nu pot fi uniţi la comandă. Încercarea de a se conforma unor doctrine, unor legi neînţelese, generează duplicitatea ca formă de protecţie. Ceea ce fiecare om simte că trebuie protejat este elementul de unicat, esenţa din fiecare. Aceasta trebuie încurajată să se manifeste, iluzia separării trebuie trăită pînă la capăt de fiecare, la conştienţa unităţii se ajunge trecînd prin conştienţa de sine.

În vremurile actuale, de cîte ori definim o situaţie ceva vine să ne arate că lucrurile stau altfel. De cîte ori facem un plan el se blochează pe parcursul punerii în practică şi necesită corecţii la fiecare pas; necesită atenţie permanentă şi, nefiind antrenaţi să facem un singur lucru odată, obosim foarte repede.

Adaptarea naturală la schimbare se poate face pornind de la obiceiuri, de la lucruri care cîndva au mers, păstrînd din ele ceea ce încă mai merge. Totuşi uităm repede de adaptare şi trecem la repetare. La modul real, un lucru care a mers odată, a mers de fapt o singură dată sută la sută. Orice încercare de repetare îl scoate din prezent.

Cît timp vom păstra vechile tipare de gîndire în subconştient schimbarea va întîrzia să apară.

Se pare că a sosit momentul să învăţăm să folosim corect instrumentul numit gîndire. Să avem o minte concentrată, ordonată, care mai întîi acceptă ceea ce este că pe o manifestare a gîndurilor noastre trecute apoi îşi asumă responsabilitatea creării viitorului.

Crearea viitorului reprezintă racordarea la scopul Creaţiei, situaţie în care tot ce apare în manifestare este perfect.

Creaţia este permanentă, aceasta generează energia. Ca urmare scăderea energiei reprezintă decuplarea de la procesul Creaţiei, decuplarea de la prezent. Această decuplare nu poate fi totală pentru că doar Tot-ul există. Este doar o etapă în procesul de conştientizare specific naturii umane. Conştientizare a ideii de separare de Tot. Idee, evident, existentă în Tot şi cu care, mai rar sau mai des, ne identificăm.

Oricît am vorbi, oricît am scrie, oricît ne-am frămînta nu vom ajunge la capăt, nu vom putea spune: „acesta este Adevărul!”, apoi să ne odihnim. Vom evolua, inevitabil, de la un nivel de conştiinţă la altul, pînă cînd, din postura de martor, ne vom vedea vorbind, scriind şi frămîntîndu-ne şi, abia atunci, vom avea Iubire în privire. Pînă atunci, vom avea frică.

Acest proces nu are etape obligatorii. El poate fi mai lung sau mai scurt dar saltul se va petrece instantaneu. Nu vom vedea linia de Sosire dar vom şti că am sosit.

Pentru un nivel superior de conştiinţă lumea este un film proiectat pe un ecran.

Ecranul este neutru, martor pur, imaginile vin şi pleacă. Filmul este reprezentat de conţinutul minţii. Mintea are caracter dual: mai mult de 90% din activitatea mentală este subconştientă, restul reprezentînd partea conştientă.

Această idee ne ajută să evităm identificarea cu acţiunile noastre, cu imaginile din film.

În realitate totul se petrece sincron, aceste elemente distincte nu există. Folosim doar analogii, inventăm concepte şi modele pentru a ne elibera din lanţurile imaginare. Ceea ce credem că ne blochează are exact puterea pe care noi i-o acordăm. Iar eliberarea nu este din înlănţuirea sau din închisoarea dependenţelor, ci reprezintă ieşirea din iluzia separării. Această acţiune nu este decizia eu-lui pentru că el face parte din iluzie; ea este consecinţa înţelegerii modului în care funcţionează conştiinţa.

Un om centrat în Sine este, pentru privitor, perfect liniştit, împăcat, iubitor.

Dar oare noi, ca oameni obişnuiţi, sărind necontrolat de la o stare la alta, de la un nivel de conştiinţă la altul, putem spune că sîntem liniştiţi, împăcaţi, iubitori?. Deşi facem efortul de a trata viaţa ca pe un film, aşa cum şi un iniţiat face. Diferenţa?.Ne identificăm cu personajele din film în loc să privim din postura de ecran; imaginile se derulează, ecranul acceptă totul. Starea de martor este poarta către Realitate.

Uitarea apoi amintirea de Sine este jocul conştiinţei. Un joc oferă plăcerea participării dacă este înţeles, dacă i se cunosc regulile; altfel devine luptă, competiţie. În cunoştinţă de cauză competiţia devine joc, pentru că nu ne mai identificăm permanent cu ideea de victorie.

De multe ori iluzia victoriei motivează implicarea, participarea. Dar cînd jocul s-a terminat, iluzia trebuie recunoscută.

Fiecare va trebui să devină jucător profesionist în jocul vieţii. Va şti că este cînd, printre altele, se va recunoaşte în versurile lui Guillermo Vilas:

„Săpa copilul în nisip cu sîrg,
Nesăbuit sperînd să-i schimbe mării
Locul.
La început am rîs, apoi m-am întristat -
Înţelesesem bine că-a crescut.”

O sinteză a regulilor după care se desfăşoară Jocul vieţii este prezentată în lucrarea „Kibalion. Legile Universale cu 3 Iniţiaţi”. În general sîntem jucării; înţelegînd şi aplicînd aceste reguli, putem deveni jucători:

  1. Totul este Spirit, Universul este Mental.
  2. Ceea ce este Sus este ca şi ceea ce este Jos; ceea ce este Jos este ca şi ceea ce este Sus.
  3. Nimic nu este în repaos; totul se mişcă; totul vibrează.
  4. Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natură identică, însă de grade diferite; extremele se ating. Toate adevărurile nu sînt decît semi-adevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate.
  5. Totul se scurge înăuntru sau în afară; orice lucru are durata sa; totul evoluează apoi degenerează; balansul pendulei se manifestă în toate şi măsura oscilaţiei sale la dreapta este asemănătoare cu măsura oscilaţiei sale la stînga; ritmul este constant.
  6. Orice Cauză are Efectul său; orice Efect are Cauză sa; totul se întîmplă conform Legii; hazardul nu este decît un nume dat unei Legi necunoscute; sînt numeroase planuri ale cauzalităţii, însă nimic nu scapă Legii!
  7. Este un gen în toate lucrurile; totul are principiile sale, Masculin şi Feminin; genul se manifestă pe toate planurile.

„Ceea ce este Sus este ca şi ceea ce este Jos; ceea ce este Jos este ca şi ceea ce este Sus”. Dar, atenţie!. Sus şi Jos nu sînt identice; jos este ecoul lui Sus, este o formă de manifestare de vibraţie mai redusă. În orice eveniment, există un scop superior.

Cuvintele cu care exprimăm stări de vibraţie diferite sînt aceleaşi. Doar trăirea diferă iar aceasta se experimentează individual, nu poate fi nici indusă la comandă, nici transferată: a oferi ceva spontan, din inimă, fără a dori un rezultat anume, arată că în acel moment am fost într-o stare de vibraţie superioară; a oferi ceva în mod calculat, intenţionat, poate fi de un anume folos pentru planurile personale dar nu ne duce într-o stare de vibraţie superioară.

Altfel spus, putem dori să accesăm sursa energiei dar nu putem manipula acest acces. De pe nivelul de conştiinţă pe care ne aflăm, indiferent care este el, putem face doar economie de energie. Asta înseamnă să nu acordăm importanţă egală situaţiilor de viaţă care ne solicită atenţia; să învăţăm, mai întîi, să urmăm în mod echilibrat atît scopurile eu-lui cît şi scopurile Sinelui creînd astfel condiţiile ca, în desfăşurarea procesului, eu-l să devină instrumentul de manifestare al Sinelui.

Orice formă de exprimare simbolică calmează mintea, încîntă sufletul, relaxează fiinţa, creează condiţiile contactului cu un nou nivel de conştiinţă. Orice este util dacă ne poate aminti cine sîntem cu adevărat. Aşa numitele idei-forţă nu au nişte proprietăţi magice, sînt doar idei. Forţa este în noi înşine. Faptul că doar o idee şi, mai corect, modul în care este exprimată aprinde scînteia, ţine de ceea ce mintea noastră are nevoie în acel moment pentru a se debloca curgerea naturală a vieţii. Iar momentele, în esenţă, sînt unice, nu seamănă decît aparent unele cu altele. De aceea nu se pot da reţete. Pînă la trecerea omenirii pe nivelul în care să fie condusă de intuiţie, cărţile, articolele, dialogurile pe teme de spiritualitate sînt strict necesare pentru cel care doreşte să se elibereze de iluzie.

O problemă nu se poate rezolva de pe nivelul la care se manifestă. Ea „se rezolvă” prin orientarea atenţiei către un nivel de conştiinţă superior, ajutîndu-ne de instrumentele nivelului pe care ne aflăm.

Lucrarea „Lumina pe cărare” oferă axiome oculte de mare profunzime, permanent valabile, provocînd mintea să iasă din interpretările standard:

„Nimiceşte ambiţia din tine.
Nimiceşte dorinţa de a trăi.
Nimiceşte dorinţa de bucurii. Nimiceşte orice sentiment de separare. Nimiceşte setea de ascensiune. Doreşte numai ceea ce este înlăuntrul tău. Doreşte numai ceea ce este mai presus de tine. Doreşte numai ceea ce este inaccesibil. Doreşte cu ardoare autoritatea. Doreşte cu înflăcărare pacea. Doreşte posesiunea asupra a tot şi a toate. Caută cărarea. Caută cărarea, retrăgîndu-te tot mai mult înlăuntrul tău.
Caută cărarea, înaintînd cu îndrăzneală în afară. Stai deoparte cînd va începe lupta şi, deşi tu te vei lupta, să nu fii Tu luptătorul. Găseşte Luptătorul şi lasă-l să se lupte în tine. Primeşte ordinele Lui şi supune-te lor în luptă. Fii atent la cîntul vieţii. Păstrează în memorie melodia pe care o auzi. Învaţă de la ea lecţia armoniei. Priveşte cu atenţie la orice formă de viaţă care te înconjoară. Învaţă să priveşti în inimile oamenilor, în spiritul raţiunii. Priveşte cu şi mai mare atenţie în propria Ta inimă. Întreabă pămîntul, aerul şi apa, ce taine păstrează pentru Tine
Întreabă Sfinţii pămîntului despre tainele pe care le păstrează pentru Tine.
Întreabă fondul entităţii Tale oculte despre Unicul, despre taina Sa finală care este păstrată pentru tine, din negura timpurilor.
Ţine-te ferm de ceea ce nu are substanţă, de ceea ce este în afara existenţei.
Ascultă numai acea voce, care vorbeşte fără sunet.
Priveşte numai ceea ce este la fel de invizibil pentru simţurile exterioare, ca şi pentru cele lăuntrice.”

Şi încă patru cugetări, tot din „Lumina pe cărare”, beneficiind de comentariul lui Rudolf Steiner:

„Înainte că ochiul să poată vedea, trebuie să se fi dezobişnuit să plîngă.

Înainte că urechea să poată auzi, trebuie să-i dispară impresionabilitatea.

Înainte ca vocea să poată vorbi în faţa Maeştrilor, trebuie să se fi dezobişnuit de a jicni.

Înainte ca sufletul să poată sta în faţa lor, sîngele inimii sale trebuie să-i stropească picioarele.”

„Aceste patru sentinţe deschid poarta de intrare în esoterism, dacă sînt înţelese.

Cu ce întîmpină omul obiectele cunoaşterii sale?

Cine se cercetează mereu va descoperi că durerea şi bucuria sînt răspunsul său la impresiile lumii sensibile şi suprasensibile. Ne lăsăm uşor cuprinşi de convingerea că am lepădat bucuria şi durerea. Trebuie să cobori în cele mai ascunse unghere ale sufletului şi să scoţi de acolo bucuria ta; căci cunoaşterea este posibilă numai dacă toate bucuriile şi durerile de acest fel sînt înghiţite de beatitudinea Eu-lui superior...

Resoarbe fiecare lacrimă şi împrumută strălucirea perlată pe care o are, rabdă ceea ce pătrunde în ochi. Bucuria şi durerea ta sînt forţe pierdute pentru cunoaştere, căci forţa care se scurge în această durere şi în această bucurie trebuie să curgă în obiectul cunoaşterii...

Arde-ţi toate lacrimile în dorinţa de a ajuta. Nu-l plînge pe cel oropsit, dă-ţi seama de situaţia lui şi ajută-l. Nu murmura în legătură cu cele rele, ci transformă-le în bune.

Lacrimile tale nu fac decît să tulbure limpezimea pură a luminii...

Sunetul devine clar pentru ureche atunci cînd această claritate nu este tulburată de entuziasmul, de simpatia care-l întîmpină la intrarea în ureche.

Sau, cu alte cuvinte: Lasă bătăile inimii celuilalt să răsune în tine şi nu le tulbura cu pulsaţiile propriei tale inimi. Urechea trebuie s-o deschizi, ci nu terminaţiile nervoase.

Căci terminaţiile nervoase îţi vor spune dacă un sunet este plăcut sau nu, dar urechea ta deschisă îţi va spune cum este sunetul însuşi...

Şi, cuprinzînd primele două sentinţe, spunem: cultivă-ţi voinţa, lasă-ţi-o să devină cît se poate de puternică, dar nu-i îngădui să se reverse în lucruri, ca a ta, ci informează-te mai întîi asupra esenţei lucrurilor şi dă-le apoi voinţa ta; fă în aşa fel încît, atît tu cît şi voinţa ta să se reverse în lucruri.

Intensitatea luminoasă a ochilor tăi să curgă din fiecare floare, din fiecare stea, dar ţie, cu lacrimile tale, pune-ţi frîu.

Dăruieşte cuvintele tale lucrurilor care sînt mute, pentru că ele să vorbească prin tine. Trebuie să vezi în aceste lucruri mute nu invitaţia de a te bucura, ci pe aceea de a acţiona.

Ele ţi se înfăţişează ca fiind nu ceva suficient în sine pentru a exista, independente de tine, ci ca fiind ceva ce trebuie să devină pentru tine.

Şi, atîta vreme cît impui voinţa ta unui lucru, fără ca această dorinţă a ta să se fi născut din lucrul însuşi, tu jigneşti acel lucru. Dar cît timp mai jigneşti un lucru, nici un Maestru nu te poate asculta. Căci Maestrul îi ascultă doar pe aceia care au nevoie de el. Şi nu are nevoie de Maestru acela care intră cu forţa în lucruri. Eu-l inferior al omului este ca un ac ascuţit care vrea să pătrundă pretutindeni. Cîtă vreme vrea asta, nici un Maestru nu va voi să-ţi asculte vocea.

Cîtă vreme acele ascuţite ale lui „eu vreau” mai ies la iveală în cuvintele omului, aceste cuvinte continuă să fie nişte trimişi ai eu-lui inferior...

Cine se face mesagerul lumii spirituale, organ prin care vorbesc adîncurile enigmelor universale, acela îşi revarsă viaţa sufletului său în lume, sîngele inimii sale îi udă picioarele pentru că ele să-l ducă grabnic acolo unde trebuie acţionat. Şi cînd sufletul se află acolo unde nu se află eu-l inferior, cînd nu se află acolo unde omul stă bucurîndu-se, ci acolo unde l-au dus picioarele lui harnice - atunci apare şi Maestrul.

Cine rămîne închis în sine, nu poate găsi Maestrul; cine vrea să-l găsească trebuie să lase puterea sufletului său, sîngele inimii sale, să curgă în acţiunea sa, în picioarele sale harnice.

Acesta este primul sens al celor patru sentinţe-învăţături fundamentale. Celui care trăieşte acest sens îi poate fi dezvăluit şi cel de-al doilea, şi celelalte.

Căci aceste învăţături sînt adevăruri oculte, iar fiecare adevăr ocult are cel puţin şapte sensuri.”



Surse de inspiraţie:
  • Yog Ramacharaka - Viaţa dincolo de moarte
  • Radu Voia - Top Tenis
  • Kibalion. Legile Universale cu 3 Iniţiaţi
  • Philippe Morando - Puterile voastre secrete şi Stăpînirea destinului
  • Rudolf Steiner - Ezoterism creştin
Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.