Manifest pentru Viaţă (sau Dragostea de viaţă)

Laura Mariana

Toate articolele scrise de Laura Mariana

„A-ţi fi frică de dragoste înseamnă a-ţi fi frică de viaţă, iar cînd îţi este frică de viaţă eşti pe trei sferturi mort.” Bertrand Russell

Cînd m-am gîndit să abordez acest subiect, atît de controversat, am fost convinsă că va fi cea mai uşoară scriere de pînă acum. Că totul va merge de la sine şi cuvintele se vor bate între ele în ambiţia de a-şi asigura cît mai repede un prim loc pe hîrtie.

Surprinzător pentru mine, nu a fost deloc aşa. De ce? Pentru că nu poţi să scrii despre ceva ce nu poţi prinde în mînă şi analiza; despre ceva ce nu poţi vedea, pipăi, întoarce pe toate părţile. Singurul reper de care te-ai putea folosi ar fi gustul ei, al vieţii: acrişor, după cum te-ai grăbit să-i culegi fructul mai devreme, prea devreme - sau dulceag, dacă ai aşteptat şi ai avut grijă să atingă perioada maturităţii depline. Şi atunci, cum să scrii despre ceva ce se simte, se gustă... se trăieşte?!...

Dar pentru că am început deja să scriu, voi continua expunerea, cu riscul ca în următoarele rînduri să mă trezesc dansînd cu propria mediocritate în raport cu măreţia şi complexitatea acestui subiect...

„Acela care se lăsă purtat de curent, care nu se ghidează după principii înalte, care nu are idealuri, nici convingeri – un astfel de om este... un obiect mutat de ici-colo, în loc să fie o fiinţă vie şi mobilă – un ecou, nu o voce. Omul care nu are viaţa interioară este un sclav al celor ce-l înconjoară, aşa cum barometrul este servitorul obedient al aerului” Henry Frederic Amiel

Să fii un sclav într-o existenţă care nu îţi aparţine, căci nu o pot numi viaţă - aceasta este frica mea cea mai mare. Nu mă tem de furtuni, de cutremure, de incendii. Căci pe acestea nu le pot influenţa singură şi direct cu aproape nimic, nu am nici o contribuţie în naşterea lor, nu sînt rezultatul unei alegeri conştiente. Dar să fiu înrobită în cătuşele invizibile ale falsului sine – iată coşmarul care mă chinuie; iată coşmarul care ar trebui să ne trezească pe toţi la realitate.

Smuls din propria viaţă ce ţi-a fost dăruită la naştere, te trezeşti aruncat într-o vîltoare în care nu ştii ce se întîmplă cu tine. La început te zbaţi din reflex, din instinct de supravieţuire. Faci eforturi să pricepi unde ai ajuns, de ce eşti acolo şi ce ai de făcut mai departe. Forţele încep să îţi scadă şi eşti din ce în ce mai dezorientat, pe măsură ce îţi dai seama că cea mai mare parte a celor de care te pocneşti în această rătăcire nebună nu are habar de ce se întîmplă în jur. Problema este că ei deja au obosit şi nici măcar nu îşi mai pun întrebări. Au renunţat la luptă. S-au resemnat.

Dacă eşti puţin mai puternic, te mai agiţi un timp. Forţa valurilor spumegînde te izbeşte de pereţii grotei în care te zbaţi, te trage la fund şi, cînd falsul sine simte că eşti gata să renunţi, te scoate puţin la aer, ca să nu te piardă atît de repede – cu cît rezişti mai mult, cu atît devii jucăria lui preferată şi nu poate renunţa la tine.

Între două asemenea lupte zilnice, apuci la un moment dat să te urci pe pereţi – la propriu şi la figurat. Respirînd cu spaimă îţi revii puţin şi te întrebi ce-i cu tine. Ce naiba să fie?! Nu a zis nimeni că viaţa e uşoară. La un moment dat, ai făcut nişte alegeri. Ai obosit şi ai căzut rob ispitei nimicului.

„Viaţa noastră este rezultatul alegerilor pe care le le facem, a da vina pe cei din jur, pe mediu, pe ceilalţi factori, înseamnă a da acestor lucruri puterea de a ne controla.” Stephen Covey

Pentru toate aceste alegeri, sîntem răspunzători în totalitate – noi şi numai noi, nimeni altcineva. Dar nu este prea tîrziu. Trebuie să privim înainte. Şi să alegem luptă. Să alegem viaţa. Să ne alegem pe noi.

Pentru a putea atinge acest prag al existenţei noastre, cred că trebuie să conştientizăm urgenţa şi importanţa acestei priorităţi. Înainte de toate, să respirăm adînc şi să încercăm să ne cunoaştem, sau, mai bine zis, să ne aducem aminte de noi... aşa cum eram cînd eram mici... inocenţi şi veseli... cum ne amuzam neştiutori în fata reprezentaţiilor din lumea largă; spectacole în care marionete ghidate de sfori invizibile se agitau în nişte piese tragi-comice fără de sfîrşit – priviţi acum şi învăţaţi să vă feriţi!

Trebuie să te chinui şi să lupţi. Să te lupţi cu cel care te-a sufocat de-a lungul anilor, dîndu-ţi impresia că eşti TU. Tu, cel adevărat, poţi mai mult. Vrei mai mult. Meriţi mai mult. Meriţi să te trezeşti dimineaţa liniştit, senin, respirînd uşor şi zîmbind frumos. Meriţi să faci lucrurile care îţi plac, care îţi dau energie, care te pasionează, care pulsează în sîngele tău odată cu bătaia inimii tale. Meriţi să fii cineva în viaţa ta. Meriţi să fii cineva pentru tine. Meriţi să fii TU.

Ia o carte şi citeşte mai mult despre tine. Despre alţii care au reuşit să cîştige acest război. Despre cei care au făcut paşi mai mici şi care au cîştigat luptă după luptă pînă la victoria finală. Du-te într-un loc unde îţi poţi auzi gîndurile. Închide ochii şi adu-ţi aminte cînd erai mic şi te jucai cu prietenii tăi. Ce ziceai atunci că vrei să te faci cînd vei fi mare? Acela este drumul pe care trebuie să îl urmezi. Numai tu, cel de atunci, poate găsi viaţa care îţi aparţine. Dacă între timp te-ai pierdut pe tine, cum ai pretenţia să trăieşti Viaţa Ta?

„Despre viaţa nu se poate scrie decît cu un toc înmuiat în lacrimi” Emil Cioran

Nu te înfricoşa, nu te speria, nu dispera şi, mai ales, nu renunţa. Poţi însă să plîngi. Plîngi în voie, cu lacrimi fierbinţi şi sărate. Plîngi şi îngroapă-l pe cel de acum. Şi regăseşte-l pe cel de odinioară.

Scrie un necrolog şi aminteşte în el tot ceea ce ai ajuns să fii acum – egoist, rău, materialist, fals, ipocrit. Memorează-le. Trăieşte-le pentru ultima dată şi apoi UITĂ-LE!. Ai voie să iei cu tine un singur lucru: încrederea în oameni. Căci, altfel, viaţa nu ar mai avea nici gust, nici miros, nici chip, nici sens – NIMIC. Nu mai amîna, nu mai sta să analizezi atîta. Crezi că ai în faţă nemurirea? Te înşeli amarnic, nici nu ştii cît de preţioasă este fiecare clipă. Pe cît de uşor te ridici pe vîrfuri, păşeşti şi parcurgi prima jumătate a existenţei tale, pe atît de repede, abrupt şi dintr-o dată începi să cobori pe drumul celeilalte jumătăţi a acesteia.

Ai grijă de tine, de sufletul tău, de mintea ta. Pune-le pe toate la muncă în această călătorie. Odată ajuns la tine, vei vedea că abia de acolo începe adevărata călătorie. Ai grijă la alegerile pe care le vei face în continuare. Ai grijă cu cine te vei însoţi la drum. Ai grijă în ce jocuri te vei avînta şi la ce hore vei mai participa. Ai grijă de tine pentru că în final numai cu tine vei rămîne.

Vei vedea, astfel, că viaţa adevărată merită trăită. Că dimineţile pot fi senine şi nopţile poţi fi liniştite. Că încet-încet drumul tău se va intersecta cu cel al unui alt seamăn, la fel ca tine – că cineva te va ţine de mîna, acel cineva care credeai că nu a existat şi nu va exista niciodată. Că vei avea cîţiva prieteni adevăraţi, puţini ce-i drept, dar care vor fi alături de tine pentru a se bucura împreună cu tine de reuşitele obţinute, pentru a plînge alături de tine cînd vei simţi că te părăsesc puterile şi pentru a te ridica de jos atunci cînd vei fi prea obosit şi vei risca să rătăceşti drumul corect.

Dar pentru toate acestea va trebui să munceşti. Să speri, Să te ridici de jos şi să mergi mai departe. Să rîzi cu poftă. Să nu te uiţi în lături ci numai spre orizont, spre destinaţia ta – şi să te bucuri de această călătorie minunată spre propia ta viaţă adevărată!

„Viaţa nu e sentimentală, nu e nici rea, nici bună. Viaţa e dreaptă: recompeneseaza pe cei merituoşi, pedepseşte pe cei leneşi, loveşte pe cei care îi încalca legile.” Pavel Corut

La final de „pledoarie”, vă invit să urmăriţi un videoclip deosebit: http://www.youtube.com/watch?v=XJmgBCbvHOs

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.