Micile bucurii, porţi spre fericiri tot mai mari

Luminiţa Manole

Toate articolele scrise de Luminiţa Manole

Săptămîna trecută, într-o dimineaţă, mă îndreptam spre staţia de tramvai. Ploua. Am deschis umbrela şi mergeam, fără să mă gîndesc la ceva anume. După un timp, mi-am dat seama că ceva era altfel decît de obicei cînd ploua.

Nu mi-am dat seama de la început. Apoi am înţeles ce era atît de neobişnuit: deşi ploua, nu îmi intrase apa în pantofi ca de obicei, îmi era cald şi bine la picioare, hainele îmi erau uscate şi alese din greşeală bine, adică nu îmi era nici prea frig şi nici prea cald cum îmi este de obicei dimineaţa ci îmi era numai bine. Mă simţeam atît de bine cu hainele şi cu pantofii aceia în care nu îmi intra apa!

Unora li s-ar putea părea ciudat de ce era atît de neobişnuit să nu îţi intre apă în pantofi, mai ales că erau şi noi. Dar nu ştiu de ce, din copilărie am avut această predispoziţie, să nu-mi iau pantofi corespunzători. Ba erau mari, ba erau mici, ba aveau tot felul de lucruri care nu erau pe placul meu.

Deşi port cea mai comună măsură în România, 38, ba port încălţăminte 39, ba 37, ba mă strîng, ba îmi sunt mari. Sora mea a rîs asta vară în hohote cînd a găsit la mine o pereche de încălţări, stîngul 39 şi dreptul 40 (sau invers). Culmea este că eu nu mi-am dat seama de asta în cei vreo doi-trei ani de cînd îi aveam.

Am detaliat pentru a se vedea de ce eram aşa mirată şi fericită că mă simt aşa de bine în pantofii mei. E drept că şi aceştia erau puţin mari, 39, dar măcar nu intra deloc apa în ei. Pe aceştia îi luasem nu pentru că îmi plăceau, ci pentru că m-au înduioşat la magazin. Nu ştiu de ce, cînd i-am văzut aşa cam urîţei, mi-a fost milă că pe ei nu îi cumpără nimeni şi i-am luat eu. Şi acum ei erau aşa de buni cu mine.

Cu cît conştientizam mai mult ce bine mă simt, aşa, în plină poaie şi totuşi atît de protejată de ea şi de frig, cu atît starea de mulţumire devenea tot mai amplă. Ea mi-a cuprins inima, mi-a cuprins toată fiinţa. Sufletul meu se tranformase într-un imens zîmbet către Dumnezeu. Energiile mulţumirii şi recunoştinţei cuprinseseră toată zona aceea, totul părea că face parte din mine.

Peisajul s-a schimbat în faţa ochilor mei, totul părea incredibil de frumos şi de armonios. Am ajuns în staţie şi a ajuns şi un tramvai. Au urcat toţi cei care aşteptau acolo, în afară de mine, care trebuia să observ acest lucru. Mă gîndeam ce bine este cînd fiecare ajunge în staţie atunci cînd îi vine tramvaiul. E şi acesta un lucru mic, aparent fără importanţă, dar în sufletul meu a determinat apariţia unui val imens de fericire.

Totul era fericire în jur, totul era minunat şi mie nu îmi era nici frig şi nici cald, în plină ploaie. Toată ziua am fost parcă beată de fericire, starea venea în valuri valuri. Culmea este că pînă seara, aşa a fost să fie, nici nu visam eu dimineaţa cînd m-am trezit, m-am ales cu trei perechi de încălţări noi de la cineva, toate mărimea 38 şi toate foarte frumoase şi bune şi călduroase (papuci de casă, pantofi şi cizme). Este clar că nu este o simplă întîmplare. Cu siguranţă are legătură cu starea de dimineaţă.

Par lucruri mici, dar ele mi-au arătat ce importantă este starea de mulţumire, mai ales cînd este plenară. Ea aduce cu sine noi bucurii, tot mai mari. Dacă sîntem atenţi la toate micile lucruri bune din viaţa noastră, viaţa devine tot mai fericită chiar şi în aspectele ei mai importante.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.