Poezii

Dumitru Buhai

Toate articolele scrise de Dumitru Buhai

DINCOLO DE NORI...

Dincolo de nori, soarele oricînd străuceşte,
Iar razele lui fac cerul să lucească şi să zîmbească,
Cînd vulturul planează-n văzduh voiniceşte,
Mai sus de furtuna dezlănţuită-n lumea pămîntească.

Vulturul a-nvăţat că locul lui de liniştire-n furtună
Este s-ajungă dincolo de fulger, spre soare şi lună,
Căci Însuşi Dumnezeu i-a dat aripi speciale să zboare,
Fără să se teamă de tunete sau de furtuna mare...

Ca şi vulturul care-n furtună a găsit adăpostul cerului,
Zburînd curajos dincolo de nori, în lumea misterului,
Cînd furtunile vieţii-n valurile supărărilor şi încercărilor
Se năpustesc ca un uragan, zboară şi tu deasupra norilor!

Dincolo de norii pămîntului cu valuri de păcat gîlgîind,
Fiul Cerului se ridică pe aripile credinţei în lumea Misterului,
Ca să-şi afle liniştea mîntuitului şi Soarele dreptăţii strălucind,
Dincolo de furtunile disperărilor din lumea rece a Pămîntului...



MISTERUL VIEŢII...

Privesc în jurul meu şi-s cuprins de-un sfînt mister,
Ce mă inundă, îmi dă bucurie şi mă atrage spre Cer.
Vîntul adie şi cîntă, iar razele soarelui dau viaţă
Naturii trezite de-al păsărilor tril dis-de-dimineaţă...

Speranţa şi dorul, ca o făclie, renasc echilibrul divin,
Cînd înţeleg că sunt creat să trăiesc un ciclu de mit:
Să mă nasc, să-nfloresc, ca apoi, în pămînt să revin,
Iar al meu suflet să-şi ia zborul spre Cer, deplin fericit…

Este un ciclu în viaţamea ce se repetă ca-ntr-o spirală:
M-am născut şi-am trăit, ca un brad verde-n Carpaţi,
Dar am început să m-ofilesc, ca orice floare albă reală,
După ce anii în fugă s-au scurs şi mi-au fost număraţi...

Schimbări multe se petrec în viaţa mea, ca şi-n natură,
Cînd ciclul timpului din caierul vremii încet se deapănă,
Aşa cum a fost stabilit încă de la-nceputurile de Scriptură:
Ca ce-nverzeşte primăvara să se-ofilească-n iarna cea dură.

Bobul de grîu, mirabilă sămînţă, zburdă şi el spre glie fericit,
Cînd semănătorul îl aruncă cu grijă-n ogorul din timp pregătit,
De unde va răsări-nzecit în spicul de aur, zîmbind în lumină,
Gata să fie cules chiar la timp stabilit de Sursa de viaţă divină...

E-o simfonie a bucuriei schimbării şi-a vieţii în întreaga natură,
Cînd din ce moare: din bobul uscat, apare-nviată viaţa de mîine
Şi din firicelul de-un verde crud şi firav apare sămînţa mai dură,
Ce se-nmulţeşte devenind spic însutit, gata să fie jertfit ca pîine.

Sfîntul mister îl vezi peste tot în imensul macrocosmosului infinit:
Pe cerul cu stele şi soare, pe glie; şi-n microcosmosul îmbobocit,
Cînd din seminţele ce mor sau din visurile spulberate de o viaţă,
Născut din nou în Duhul Sfînt, credinţa-i farul înspre noua Dimineaţă...

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.