Secretele levitaţiei

Eduard Brînzilă

Toate articolele scrise de Eduard Brînzilă

Imensele structuri de piatră şi megaliţii răspîndiţi pe toată suprafaţa globului ridică numeroase semne de întrebare referitoare la modul cum au fost ele construite, ridicate sau transportate. Singurul răspuns posibil ar fi acela că strămoşii noştri, constructorii acelor impunătoare structuri, aveau cunoştinţe şi puteri deosebite cu ajutorul cărora puteau sfida gravitaţia, însă aceste secrete tehnologii avansate au fost uitate.

Aveau într-adevăr civilizaţiile străvechi cunoştinţe de care ştiinţa modernă nu ştie încă nimic? Cunoştinţele şi tehnologia uimitoare pe care le deţineau egiptenii şi cu ajutorul cărora au reuşit să construiască acele minunate piramide care au rezistat veacurilor au fost pur şi simplu uitate?

Ruinele rămase în urma diferitelor civilizaţii străvechi - de la Stonehenge pînă la Piramide - arată că aceştia foloseau cu predilecţie la construirea monumentelor masive blocuri de piatră. Dar de ce foloseau bucăţi de piatră de asemenea mărimi şi greutăţi cînd acelaşi lucru l-ar fi putut face şi cu blocuri mai mici, mai uşor de manevrat?

Un răspuns posibil la aceste întrebări ar fi acela că strămoşii noştri aveau una sau chiar mai multe metode de ridicare şi mutare a acelor masive bucăţi de piatră, dintre care unele cîntăreau chiar şi cîteva tone, tehnologii care le permiteau mînuirea lor la fel de uşor ca şi cum ar fi umblat cu banale cărămizi. Unii cercetători sînt de părere că anticii cunoşteau arta levitaţiei, prin intermediul undelor sonice sau prin alte metode necunoscute nouă acum, care le permiteau să sfideze gravitaţia astfel încît să poate manipula cu uşurinţă, spre exemplu, masele imense de piatră.

Modul în care au fost construite piramidele egiptene a fost subiectul unor dezbateri de zeci şi sute de ani. De fapt, nimeni nu ştie cu precizie cum au putut fi ridicate acele impresionante construcţii. Estimările curente ale cercetătorilor vorbesc de necesitatea existenţei a 4.000-5.000 de muncitori care să lucreze timp de 20 de ani la ridicarea marii piramide folosind scripeţi, sfori, rampe şi, nu în ultimul rînd, ingeniozitate şi forţa brută.

O povestire interesantă se găseşte într-un text arab scris în secolul al X-lea, de Al-Masudi, cunoscut şi că Herodot al Arabiei. El a călătorit foarte mult pînă s-a aşezat în Egipt şi a scris, în cam vreo 30 de volume, istoria lumii. Istoricul a rămas uimit de magnificele piramide egiptene şi a scris despre modul în care acestea au fost construite şi despre transportul blocurilor de piatră. În povestire se spune că pentru a fi mutate au fost plasate în prima fază sub acele pietre nişte hîrtii cu înscrisuri magice. Apoi pietrele au fost atinse cu un fel de vergea metalică şi blocurile de piatră s-au ridicat, începînd să leviteze şi să se mişte de-a lungul unui drum pavat cu pietre şi îngrădit pe fiecare parte de stîlpi metalici. Blocul de piatră trebuia să străbată acest drum pe o distanţă de aproximativ 50 de metri, după care era depus pe pămînt. Acest proces trebuia să fie repetat pînă cînd constuctorii aveau pietrele acolo unde le doreau ei, după care se începea construcţia propriu-zisă, folosind aproximativ aceleaşi procedee. Avînd în vedere că piramidele fuseseră deja construite cu mii de ani înainte ca Al Masudi să fi scris aceste explicaţii, se pune întrebarea de unde a avut el aceste informaţii. Este posibil să fi fost vorba de nişte povestiri transmise oral din generaţie în generaţie în Egipt sau este poate doar imaginaţia unui scriitor talentat, care este de părere că pentru realizarea acelor construcţii trebuie să fi fost folosite forţe magice.

Dacă e să considerăm reală această poveste, se pune întrebarea: ce fel de forţe au dus la levitaţie? Este posibil ca prin lovirea rocii să se creeze vibraţii care să ducă la levitaţie datorită undelor sonice astfel create? Sau responsabile sînt aşezarea pietrelor şi existenţa vergelelor metalice care pot crea levitaţie pe raţiuni de cîmp magnetic? Dacă este aşa, explicaţia ştiinţifică pentru fiecare scenariu nu este cunoscută azi.

Piramidele egiptene nu sînt singurele structuri străvechi construite din blocuri imense de piatră. Există numeroase temple şi monumente în întreaga lume care conţin componente de dimensiuni uriaşe, fără ca modul lor de construcţie să fie cunoscut pînă în zilele noastre.

Putem da următoarele exemple:

Templul lui Jupiter din Baalbek, Liban, are o fundaţie care conţine cele mai mari blocuri de piatră folosite vreodată într-o structură făcută de mîna omului. Fiecare bloc se estimează a avea peste 1.000 de tone şi nici o supermacara din zilele noastre n-ar putea să ridice vreuna. Aceste blocuri sînt poziţionate unul în raport cu altul cu o asemenea precizie încît nici măcar un cui n-ar intra între ele.

În apropierea templului Hajar el Hibla se găseşte un alt bloc de piatră, cunoscut sub numele de Hajar el Hibla - piatra femeilor însărcinate - care stă abandonat în cariera fără să fi fost folosit niciodată. Uriaşul bloc rectangular este cea mai mare piesa de piatră tăiată şi prelucrata de oameni, ajungînd la incredibila greutate de 1.200 tone. Se estimează că această muncă necesita puterea a 16.000 de bărbaţi doar pentru a o mişca, tehnologia secolului nostru declarîndu-se neputincioasă în faţa acestei realizări.

Pe un platou izolat din Bolivia, la o mare înălţime, se afla un monument impresionant numit Puerta del Sol, sau Poarta Soarelui. Munca laborioasă de tăiere a acestei porţi care cîntăreşte peste 10 tone, modul de transport şi locaţia sa au rămas nişte mistere care n-au putut fi desluşite.

Nan Mandol, numită odinioară Machu Pichu al Pacificului, este o ruină aflată pe insula Pahnpei, din Micronesia. Oraşul construit în jurul anului 200 înainte de Hristos este făcut din sute de blocuri de piatră, fiecare avînd aproximativ 5 metri lungime. Acolo se afla ziduri înalte de peste 10 metri şi 3 metri grosime fiind susţinute de buşteni groşi, despre care nu se ştie cum au putut fi mutaţi şi aranjaţi în acea poziţie.

Care a fost secretul construcţiei acelor impresionante structuri? Se folosea doar munca unui număr impresionant de sclavi musculoşi şi ingeniozitate? Sau este vorba de alte modalităţi misterioase. Este remarcabil faptul că aceste culturi nu au lăsat nici un fel de mărturii referitoare la modul în care au putut fi construite acele structuri. În orice caz, în aproape toate culturile unde există construcţii megalitice apar legende care povestesc de mutarea unor blocuri imense de piatră prin mijloace acustice. Să fie doar o coincidenţă?

Există o povestire foarte interesantă a unui medic care a ajuns la sfîrşitul secolului al XIX-lea, la invitaţia unui călugăr, la o mănăstire din Tibet. Într-o zi acest călugăr l-a dus într-o zonă din apropierea mănăstirii şi i-a arătat pe un deal o pajişte înconjurată de stînci. Pajiştea, aflată la mare înălţime, era locul de desfăşurare a unei ceremonii importante. Accesul la această platformă era foarte dificil, iar călugării coborau de acolo doar cu ajutorul frînghiilor. Ajuns acolo a putut observa pe peretele unei stînci de aproximativ 250 metri înălţime o gaură mare ce părea a fi intrarea într-o peşteră. În mijlocul pajiştei se afla o lespede şlefuită care în mijloc prezenta o scobitură, ca un bol, avînd un diametru de peste un metru şi o adîncime de 15 cm. Un bloc de piatră, de un metru lăţime şi un metru şi jumătate lungime, a fost introdus în această cavitate. Dispuse într-un arc de cerc de 90 de grade şi la o distanţă de 63 de metri de lespedea de piatră erau aşezate 19 instrumente muzicale, de fapt 13 tobe şi 6 trompete. În spatele fiecărui instrument stătea un şir de călugări. Atunci cînd piatra se afla în scobitură, călugărul din spatele tobei mai mici dădea semnalul începerii concertului. Toba mai mică avea un sunet foarte ascuţit ce putea fi auzit chiar şi cînd alte instrumente făceau un zgomot teribil. Încet, încet, toţi călugării au început să cînte, să spună mantre şi rugăciuni crescînd treptat tempo-ul acelui incredibil zgomot. În timpul primelor minute nu s-a întîmplat nimic pentru ca apoi, pe măsură ce turaţia tobelor şi zgomotul creşteau, blocul cel mare de piatră să înceapă să vibreze şi să se mişte. Turistul a observat cu stupoare cum piatra cea mare s-a ridicat în aer şi a început să se deplaseze cu o viteză constantă în direcţia platformei, plutind pe o traiectorie parabolică către faţa intrării în peşteră. După trei minute de ascensiune piatra s-a aşezat pe platformă. Mai departe, călugării au adus alte blocuri de piatră pe pajişte şi folosind această metodă au transportat 5-6 blocuri pe oră, acestea plutind sub o traiectorie parabolică de aproximativ 500 de metri lungime şi 250 înălţime.

Ar fi extrem de util redescoperirea acestor secrete ale vibraţiilor acustice rezonante în vremurile de astăzi, în contextul epuizării resurselor energetice ale planetei noastre.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.