Starea de copil

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

În fiecare om: în mine, în tine, în el, în fiecare adolescent, tînăr, matur sau bătrîn este ascuns un copil. Copilăria nu piere niciodată; "e frumuseţea cea dintîi şi visul de pe urmă". Ea poate fi uitată, dar nicicînd nu poate fi pierdută definitiv. "Fiica ta n-a murit, ci doarme", îi spune Iisus lui Iair, preotul sinagogii. N-a murit copilăria ta, Iair, încă n-a murit şi nici nu va putea să moară vreodată, ea doarme doar. Bătrînului preot i s-a îmbolnăvit fiica, ba chiar unii din fruntea sinagogii îi spuneau că a murit de tot, însă Iair s-a dus la Iisus şi acesta i-a spus: "Nu-ţi fie teamă! Crezi numai şi va fi scăpată." Să nu ne temem, să credem numai şi copilăria noastră poate fi trezită din nou la viaţă. De fiecare dată cînd în inima mea, în inima ta, în inima lui apare credinţa, iubirea, copilul, rîzînd, se manifestă din nou ca o dovadă vie a eternităţii sale.

Sfinţii, marii înţelepţi, toate cărţile înţelepciunii vorbesc despre necesitatea de a ne apropia de marile adevăruri spirituale cu o inimă de copil. Fie că intuim doar acest lucru, fie că îl înţelegem sau nu, este absolut necesar să ajungem să trăim această stare de copilărie în noi înşine, nu neapărat raportîndu-ne la propria copilărie, ci la starea arhetipală de copil, cu tot ceea ce implică şi simbolizează ea. Să evocăm, de exemplu, cît mai des următoarea imagine:

Să ne gîndim că sîntem copii mergînd printr-o boltă de lumină. Ne simţim uşori şi liberi. Nu ne interesează cărarea pe care mergem, atîta timp cît ea se îndreaptă spre Împărăţie. Privim în jur cu genele umede de lumină, sîntem uşori şi liberi şi luminoşi. Ştim că cineva are grijă de noi şi tocmai de aceea sîntem lipsiţi de orice îngrijorare legată de ziua de mîine. Nu ne gîndim la ce vom mînca, la ce vom simţi, unde vom dormi. Nu avem nici o problemă. Nu sîntem legaţi de trecut, nu există decît clipa prezentă. Tot ceea ce vedem în jur vedem ca atare, fără a face aprecieri. Nu există bine sau rău, frumos sau urît, nu există decît lumină. Nu ne intereseaza să avem ceva, să acumulăm lucruri, să avem o poziţie socială. Existăm pur şi simplu şi nu ne considerăm a fi într-un anumit fel.

Să comparăm această imagine cu a unui sfînt. El ştie că este copilul lui Dumnezeu, ştie că Dumnezeu are grijă de el şi-i va da tot ceea ce îi este neapărat necesar. El este indiferent la părerea oamenilor despre persoana lui, poate fi oricum doreşte, dar în esenţă rămîne mereu acelaşi copil al lui Dumnezeu. Nu-l interesează ziua de ieri, sau de mîine, el încearcă să trăiască identitatea cu Tatăl aici şi acum. Pentru el nu există bine sau rău, frumos sau urît, totul este de natură divină, de aceea el vede lucrurile aşa cum sînt fără a categorisi. El este pur, luminos şi liber.

Iată de ce este necesar să ne apropiem de învăţătură cu o inimă de copil, pentru că a deveni sfînt înseamnă a urmări să trăieşti ca un sfînt. Practicantul spiritual trebuie să-şi dorească cu multă fervoare să obţină înainte de orice starea de candoare în inima sa, pentru ca în trup să se cumuleze forţa şi puritatea, iar în minte înţelepciunea. Starea de candoare implică să avem un suflet curat şi neatins de pasiuni sau emoţii negative, distructive, precum supărarea, gelozia sau ura. Urmărind să adoptăm această stare de candoare, vom vedea cu bucurie cum toate stările şi emoţiile negative nu ne mai pot atinge sau influenţa. De ce? Pentru că sînt incompatibile cu starea lăuntrică de puritate, care, prin natura ei, este foarte elevată. Este ca atunci cînd ai aprins o lumînare - întunericul dispare pur şi simplu, pentru că el este incompatibil cu lumina. Practic, vom vedea că atunci cînd sîntem confruntaţi cu stări sufleteşti negative, adoptarea atitudinii de copil le face să dispară instantaneu - şi aceasta nu prin luptă, opunîndu-ne în forţă, ci prin transcendere, prin intrarea într-o stare net superioară, ca şi cum ne-am ridica deasupra furtunii. Iar abordarea atitudinii de copil este foarte uşoară şi accesibilă oricui. Putem porni chiar imaginîndu-ne (atunci cînd ne ceartă iubita, de exemplu) că avem ochii foarte puri şi luminoşi, evocînd imaginea prezentată mai sus, şi aproape instantaneu cel înfuriat se calmează.

Vom descoperi cum o infinită lumină ne invadează practic instantaneu şi ne vom simţi foarte uşori şi liberi. Surprinzător pentru mulţi poate fi faptul că starea de copil trezeşte intuiţia, deschiderea faţă de cunoaşterea superioară şi permite unificarea celor trei dimensiuni temporale (trecut-prezent-viitor) într-un prezent etern. Un copil nu este legat sau determinat de trecut prin amintiri nostalgice, fericite sau obsesive. La fel, viitorul nu este o anumită direcţie, o succesiune legată de evenimente sau realizări dorite, ci este dezvoltarea şi extinderea plenară a clipei de faţă. Dincolo de orice consideraţii logice sau intelectuale, dincolo de toate tehnicile pe care le cunoaştem pentru transcenderea timpului, abordarea atitudinii interioare de candoare, a stării de copil, ne va face să atingem această transcendere a timpului uimitor de uşor. Dar este esenţial să nu urmărim această realizare ca atare, ca pe ceva de cucerit, ci s-o privim ca pe o stare firească, care ne aparţine de drept şi pe care o vom regăsi spontan, ca printr-un fel de declic magic interior, prin regăsirea copilăriei arhetipale.

Iată alte cîteva caracteristici ale copilului ideal pe care ar fi bine să ni le însuşim: el nu minte, nu mănîncă decît atît cît îi trebuie şi doar atunci cînd îi este foame, nu acumulează lucruri inutile, se joacă fără a fi ataşat de jucării, este neobosit, poate abandona orice preocupare şi să se apuce de alta cu o concentrare totală, îşi împarte dulciurile cu ceilalţi copii, vede totul ca pe un joc, nu se preocupă de ziua de mîine şi mai ales - este fericit.

"Lăsaţi copilaşii să vină la mine, nu-i opriţi, căci Împărăţia Cerurilor este a celor ca ei." Cu cine vorbea Iisus cînd rostea aceste cuvinte? Vorbea cu discipolii săi: cu Petru, cu Ioan, cu Iacov, cu Matei, cu Filip, cu Andrei, cu Toma... Dacă nici ei nu pricepeau ce înseamnă a fi copil, ne întrebăm cu îndreptăţită temere: putem noi să înţelegem mai mult?

A urmări să trezim starea de copil în inimă este în primul rînd o necesitate, pentru că ea inseamna A FI, este o inexprimabilă pace lăuntrică, pe care nimeni şi nimic nu ne-o poate lua şi care ne face să avem privirea luminoasă şi faţa zîmbitoare, să ne simţim uşori şi liberi. Iisus s-a referit adeseori la starea de copil în mod direct, ca atunci cînd i-a vorbit lui Nicodim, sau în mod alegoric ca atunci cînd i-a înviat fiica lui Iair. Pentru Iisus, starea de copil este identică cu starea paradisiacă: "a celor ca ei este Împărăţia Cerurilor" - spunea în timp ce îmbrăţişa copiii care au venit să-l vadă, ceea ce practic spune totul.

Cînd a trebuit să le dea apostolilor o lecţie în ceea ce priveşte smerenia şi umilinţa, Iisus s-a raportat din nou la starea de copil care înglobează aceste atitudini într-un mod admirabil. " Cine primeşte acest copilaş (starea de copil sau starea de candoare în inimă), pe mine mă primeşte, iar cine mă primepşte pe mine, îl primeşte pe Acela care m-a trimis. Căci cine este cel mai mic printre voi, acela este mare."

Adeseori Iisus a insistat ca noi toţi să ne simţim ca fiind copiii lui Dumnezeu. El chiar îl numeşte pe Dumnezeu "Tată" subliniind astfel dragostea infinită cu care ne cuprinde. Evocînd starea de candoare, vom ajunge treptat să ne regăsim sentimentul de filiaţie faţă de Divin. Astfel se va trezi în noi o credinţă de nezdruncinat, bazată pe perceperea directă a Divinului, care echivalează cu stări mistice foarte înalte. Trăirea permanentă şi intensă a faptului că sîntem copiii lui Dumnezeu nu numai că ne va ajuta să fim mai fericiţi, dar ea este chiar o modalitate practică de evoluţie spirituală.

Vom descoperi paradoxal prin această atitudine că sîntem mult mai puternici, dar nu ca nişte uriaşi definiţi de forţă, ci simţim că dispunem de o capacitate uluitoare de a acţiona cu energii uriaşe tocmai datorită faptului că sîntem deasupra. În plus, această atitudine conferă o imensă bucurie şi veselie, o stare permanentă de siguranţă şi optimism, sentimentul că sîntem protejaţi. Şi vom vedea cum devenim chiar mai înţelepţi, că înţelegem lucruri care nu ne erau accesibile anterior, pentru că începem să trăim efectiv în noi adevărurile spirituale. Este uimitor cîte realizări pot fi obţinute concret prin simpla abordare a atitudinii de candoare şi de aceea este regretabil faptul că uităm de ea atît de des. Toate lucrurile despre care am scris aici pot fi experimentate de către oricine, necesitînd desigur un efort şi o vigilenţă permanentă la început, dar devenind pe zi ce trece mult mai uşor.

Să nu uităm niciodată că Realizarea spirituală nu înseamnă a şti de la alţii, a înţelege sau a accepta că ceva este adevărat, ci de a trai în noi înşine lucrurile minunate despre care ni s-a vorbit şi chiar descoperind altele. Este esenţial deci să trăim autentic şi această stare de candoare, pentru că ea este foarte necesară şi chiar este ca un fel de "scurtătură" care ne va feri de multe eforturi inutile sau ocolişuri.