Simbolismul şarpelui (II)

Veronica Dogărescu

Toate articolele scrise de Veronica Dogărescu

În cosmogoniile mai multor popoare şarpele este originea, cel ce stă la baza întregii lumi. Astfel, pentru tolteci şarpele este strămoş mitic şi erou civilizator. Cunoscut sub numele de QUETZALCOATL şarpele se întrupează şi se jertfeşte pentru neamul omenesc. Iconografia indian e bogat în acest sens, oferind lămuriri. În Codexul de la Drezda apare pasărea de pradă ce-şi înfige ghearele în trupul şarpelui pentru a stoarce din el sîngele din care va fi plămădit omul. Zeul-Şarpe întoarce împotriva sa atributul de putere cerească, pasărea solară, pentru a fertiliza pămîntul oamenilor, căci zeul acesta este norul, iar sîngele lui este ploaia ce va face să crească porumbul şi pe omul de porumb.

Acest sacrificiu nu înseamnă doar sacrificiul norului, ci şi moartea dorinţei în îndeplinirea misiunii sale de iubire. Pe plan cosmogonic aceasta înseamnă sfîşierea unicităţii dintîi, dublă deşi unică, care se desparte în cele două componente ale sale pentru a îngădui instaurarea ordinii omeneşti. Sacrificiul lui Quetzalcoatl constituie o reluare a schemei clasice a iniţierii, adică o moarte urmată de o înviere. Quetzalcoatl se preface în soare şi moare la apus, renăscînd apoi la răsărit; dublu deşi unic el este ocrotitorul gemenilor.

Acelaşi complex simbolic se regăseşte în Africa Neagră, la dogoni, pentru care NOMMO - zeul apei, reprezentat sub forma unui şarpe, e stmoşul mitic şi eroul civilizator care dăruieşte oamenilor cele mai de preţ bunuri culturale. Tot în Africa, pe Coasta Sclavilor şi în Benin o mare zeitate este DAN sau DA, şarpe şi fetiş al curcubeului. El stăpîneşte izvoarele şi rîurile pentru că prin natura lui el evocă unduirea apei, lui îi este consacrată piatra de trăznet; el nu îngăduie ca supuşii săi - adică cei posedaţi de el - să invoce zeităţi ce fac deopotrivă bine şi rău, excepţie fcînd gemenii care îi sunt apropiaţi. El este deopotrivă şi fulgerul şi zeul forţei şi al fecundităţii. Dan este pînă şi astăzi bătrînul zeu natural, Uroborosul, el însuşi androgin şi geamăn. Astfel se explică cultul pitonilor sacri din templul de la Abornay: lor le sunt hărăzite fete ce se logodesc ritual cu zeii la vremea semănatului.

Popoarele de pe coasta Guineei invocă şarpele în perioada de secetă sau de ploi prea mari. Aceste exemple luate din civilizaţii formate independent de a noastră explică originile funcţiei meteorologice a şarpelui, funcţie regăsită şi în folclorul european, unde curcubeul e un şarpe ce-şi potoleşte setea în apa mării - idee regăsită în Franţa dar şi la Pieile-Roşii din Nevada, la populaţiile bororo din America de Sud, în Africa de Sud ca şi în India.

Toate aceste accepţii nu sunt decît aplicaţii ale Marelui Şarpe al Originilor, expresie a nediferenţierii primordiale. El este Alfa şi Omega oricărei manifestări: aceasta semnifică însemnătatea sa exhatologică, prin care revenim la evoluţia, atît de complex, a simbolismului şarpelui. De exemplu, în Malaiezia, pentru bataki, undeva sub pămînt se ascunde un şarpe cosmic care va nimici lumea, el ar avea două guri monstruoase, căscate la vest şi la est, prin care scuipă soarele la răsărit şi-l înghite la apus. Astfel, putem face corelaţie cu cel mai vechi zeu creator al lumii mediteraneene: şarpele ATUM, tatăl Eneadei de la Heliopolis. El a "scuipat" întreaga creaţie, de la începutul timpurilor, dup ce singur s-a înălţat din apele primordiale - unele texte ezită în privinţa acestui scuipat, spunînd că lumea a ţîşnit nu prin gura ci prin mădularul arpelui, după ce acesta s-ar fi masturbat; aşa a apărut prima pereche de zei: ŞU şi TEFNUT (adică aerul şi umezeala) din care s-au născut GEB şi NUT (adică pămîntul şi cerul). Aceşti zei au zămislit în amănunt pămîntul şi pe oameni. După ce toate au luat naştere, ATUM s-a ridicat dinaintea creaţiei sale şi a vorbit, cum stă scris în Cartea Morţilor: "eu sunt cel care dăinuieşte (...) lumea se va întoarce la neorînduială, la învălmăşeală, iar eu mă voi preface în şarpele pe care nici un om nu-l ştie, nici un zeu nu-l vede!"

În nici o altă mitologie nu a fost zugrăvit atît de sever Marele Şarpe al Originilor. ATUM nu se coboară pînă la a înghiţi soarele, el nu are nici o legătură cu htonianul, cu infernul cotidian în care viaţa noastră se desface şi se regenerează. El nu este şarpe decît înainte de totalitatea conţinuului spaţio-temporal şi dup ea, acolo unde nici oamenii nici zeii nu pot ajunge; el este cu adevărat primul zeu bătrîn, acel deus otiosus natural, în implacabila-i transcendenţă.

Infernul terestru, pe care soarele este nevoit să-l străbată zilnic, este plasat în Egipt, ca şi în alte multe părţi, sub semnul şarpelui. Deşi ATUM nu-şi are locul în interiorul acestei drame, el o luminează din afară, lepădîndu-şi forma ofidian el devine, seară de seară, zeul soarelui ce apune, care arată la vest drumul spre adîncuri. El se cufundă apoi sub pămînt, cu o luntre în care i se alătură întreaga curte cerească. Descrierea drumului subpămîntean este precis făcută în Cartea Morţilor: (...)Luntrea solar străbate mai întîi întinderile de nisip unde sălăşluiesc şerpi, apoi ea însăşi se preface în şarpe. La ceasul al 7-lea apare o nouă figură ofidian: APOFIS - întrupare monstruoasă a stăpînului iadului, prefigurare a satanei biblice: el acoperă cu spiralele lui o ridicătură lungă de 450 de coţi; (...) luîndu-se după glasul lui zeii ajung la el şi îl rănesc. La ceasul al 11-lea, funia care trage luntrea se preface în şarpe. În sfîrşit, la al 12-lea ceas, în camera amurgului, luntrea solar este trasă de-a lungul unui şarpe lung de 1300 coţi şi, cînd iese prin gura acestuia, soarele răsare din nou, pe sînul pămîntului-mumă, sub forma unui scarabeu: astrul zilei s-a născut încă o dată, spre a-şi relua mersul urcător.

Aşadar, soarele trebuie să se prefacă el însuşi în şarpe spre a putea lupta cu alţi şerpi - mai ales cu unul anume - înainte de a fi mistuit şi scos afară de mruntaiele serpentiforme ale pămîntului. În ansamblu, şarpele apare aici ca mare regenerator şi iniţiator, stăpîn al pîntecului lumii dar şi ca pîntecul însuţi; precum şi ca duşman - în sensul dialectic al termenului - al soarelui, deci al luminii, altfel spus, al laturii spirituale a omului. APOFIS arată că dintre toate valenţele şarpelui, iniţial contopite, se desprinde aceea de forţă duşmănoasă. Aceasta e însoţită de o valorizare pozitivă a spiritului şi de valorizarea negativă a forţelor naturale, inexplicabile, primejdioase, prin care se va elabora, treptat, conceptul nu fizic, ci moral, de Rău, de Rău intrinsec. Semnificaţia lui APOFIS rămîne ambiguă: pe de o parte la ceasul al 7-lea el atrage spre trupul său pe zeii care-l vor răni - în înfăptuirea regenerării solare el joacă prin urmare un rol pozitiv, contrar interesului lui egoist; pe de altă parte, preoţii de la Heliopolis îl socoteau drept duşman, în cursul ceremoniilor de conjurare îl călcau în picioare şi îi zdrobeau efigia în temple pentru a-l ajuta pe RA, stăpînul luminii, să-l biruie pe acest stăpîn al beznei; acest lucru era realizat dimineaţa, la amiază şi seara, precum şi în anumite perioade ale anului, la vreme de furtună sau la vreo eclipsă de soare.

Şi pentru că tot suntem în ambianţa Cărţii Morţilor egiptene să amintim că pentru a simboliza transformările care-i vor conduce pe cei defuncţi de la formele acestei vieţi terestre la formele unei vieţi care renaşte într-o altă lume, morţii sunt reprezentaţi în anumite picturi egiptene ca fiind înghiţiţi de o viperă, încolăciţi în pîntecul ei şi ieşind prin coada acesteia sub formă de scarabeu. În alte exemple sufletul intră prin coada şarpelui şi iese prin gura acestuia. Vipera, ce poartă o otravă mortală, simbolizează aici creuzetul unde se petrec transformările, ea fiind concepută ca un alambic. O altă interpretare este aceea că reptila ar simboliza aici dublul vieţii zeilor, trecerea sufletului celor morţi prin acest dublu are drept urmare pregătirea lui pentru o viaţă nouă, într-un fel divinizată. Şarpele este de asemenea imaginat aici ca agentul transformărilor psihice şi spirituale.

În mitologia greacă TYPHON este continuarea lui APOFIS; fiul Geei (Glia) sau al Herei, nu este un simplu şarpe ci un balaur monstruos, cu o sut de capete, înconjurat de vipere de la mijloc în jos şi mai mare decît munţii. El întruchipează aşadar forţele naturale nemăsurate, ridicate împotriva spiritului. Semnificativ este faptul că pentru a-l învinge pe acest răsculat, Zeus nu dispune decît de ajutorul Athenei - Raţiunea, fiica sa, pentru că zeii ceilalţi, îngroziţi, se refugiaseră în Egipt - devenit simbolul naturii bestiale - unde se prefac în animale. Natura terifiantă a lui TYPHON este confirmată şi de descendenţa sa: din el se nasc Hidra de la Delphi, Himera şi doi cîini - Orthos şi Cerber. Cerberul nu este rău în sine, el joacă un rol pozitiv din punct de vedere dialectic, în infern, unde se înfăptuieşte ciclul perpetuu al regenerării. Gîndirea greacă, precum şi cea egipteană nu atacă şarpele decît în măsura în care acesta vrea să transforme cosmosul într-un hău; în măsura în care dimpotrivă, şarpele rămîne indinspensabilul revers al spiritului, principiul vivifiant, inspiratorul prin care urcă seva din rădăcini în frunzişul arborelui, el este plăcut şi chiar proslăvit. Astfel, toate marile zeităţi ale naturii, acele zeiţe-mame ce-şi vor afla continuarea în creştinism în persoana Fecioarei Maria, Maica Domnului făcut trup, au drept atribut şarpele. Dar Maica Domnului îi va zdrobi capul în loc să-l asculte. Este însă capul lui Isis, care poartă pe frunte cobra regală de aur, aşa numitul uraeus - simbol al atotputerniciei, al cunoaşterii, al vieţii şi tinereţii divine. De remarcat că, în vremea lui Amenofis al II-lea uraeus-ul apare şi ca suport al discului solar. Chiar şi Athena, cu toată originea ei cerească, are drept atribut un şarpe, neexistînd un simbol mai clar al alianţei dintre raţiune şi forţele naturii decît mitul lui Laocoon, în care şerpi ieşiţi din mare pentru a-l pedepsi pe preotul vinovat de sacrilegiu, se încolăcesc apoi la picioarele statuii Athenei.

Şarpele are de asemenea rolul de inspirator, ceea ce apare clar din miturile şi riturile celor două mari divinităţi ale poeziei, ale muzicii, ale medicinii şi mai ales a divinaţiei - APOLLO şi DIONYSOS. Apollo - cel mai solar dintre olimpieni - îşi începe, ca să spunem aşa, cariera prin a elibera oracolul din Delphi de o altă hipertrofie a forţelor naturii: Python. Aceasta nu înseamnă a nega existenţa, în natură, a sufletului şi a inteligenţei, ci dimpotrivă, a elibera acest suflet şi această inteligenţă adîncă şi instigatoare, care vor fecunda spiritul, asigurînd astfel instaurarea ordinii dorite de el. În acest sens, Apollo nu i se opune lui Dionysos, doar c provine din polul opus al fiinţei şi se ştie cît de necesară este complementaritatea celor doi poli la realizarea armoniei, scopului suprem. Astfel, transa şi extazul nu sunt excluse din lumea apolinică, deşi sunt de sorginte dionisiacă - să ne amintim că Pythia făcea profeţii doar în stare de transă.

Semnificativă în această privinţă este povestea Casandrei de care se îndrăgosteşte Apollo; Casandra are un frate geamăn - Helenos; la petrecerea dată de părinţii lor după ce au fost născuţi, copiii sunt uitaţi într-un templu de-al lui Apollo, au fost găsiţi a doua zi în timp ce doi şerpi le lingeau organele de simţ pentru a le purifica, din cauza ţipetelor de groază ale părinţilor jivinele s-au ascuns printre dafinii sacri. Mai tîrziu copiii aveau s vădească darul profeţiei căpătat cînd fuseseră purificaţi de şerpi.

Semnificativ este şi mitul lui Iamos, fiul lui Apollo şi al unei muritoare: crescut de nişte şerpi care-l hrănesc cu miere, Iamos devine preot şi strămoş al unui lung şir de sacerdoţi. Melampous, medic şi ghicitor, a avut urechile purificate tot de şerpi astfel încît putea înţelege graiul păsărilor, lui i se mai spune omul cu picioare negre deoarece la naşterea sa mama lui l-a aşezat la umbră, dar picioarele i-au rămas la soare. Aici, ştiinţa şerpilor îşi întinde puterea şi asupra împărăţiei umbrelor şi asupra celei a luminii, împacă spiritul cu sufletul, cele două zone ale conştiinţei, sacrul stîng şi sacrul drept.

În lumea greacă întruchiparea cea mai deplină a sacrului stîng este Dionysos, întotdeauna asociat cu imaginea şarpelui. Cel mai mare dar al lui Dionysos este simţămîntul unei totale libertăţi. Astfel, istoriceşte vorbind, Marele Eliberator apare odată cu perfecţiunea scriiturii, atunci cînd în cetate are loc triumful Logosului elenistic. Extazele colective, transele, posedarea - răzvrătiri ale şarpelui fiinţei - apar ca o revanşă a naturii asupra Legii - fiică a raţiunii - şi care încearcă să o asuprească. Avem de-a face aici cu o întoarcere la armonie prin exces, la o echilibrare printr-o nebunie tranzitorie, deci cu o terapeutică a şarpelui. Această necurmată dorinţă de eliberare a naturii umane de sub dictatura raţiunii va duce la apariţia sectelor gnostice, a conferiilor de dervişi i, în lumea creştină, a unor întregi categorii de erezii pe care le va combate Biserica Romană. Fiecare dintre aceste mişcări luptă în felul său împotriva procesului intentat şarpelui: "nici o făptură, pe pămînt sau în infern, n-a luat naştere fără şarpe" - spun profeţii gnostici din secolul III. Iar ofiţii - ce-şi mărturisesc credinţa chiar şi prin nume - spun: "noi venerăm şarpele, căci Dumnezeu l-a făcut pe el cauză a GNOZEI pentru omenire (...) Nu închipuie oare măruntaiele noastre, mulţumită cărora ne hrănim şi trăim, nişte şerpi?"

Această analogie care aminteşte de aceea dintre şarpe şi labirint, anticipează într-un mod surprinzător descoperirile moderne cu privire la fundamentele psihismului. Ea lămureşte în acelaşi timp originea practicilor divinatorii ce se bazează pe cercetarea măruntaielor. Toate acestea sunt cuprinse şi explicate în povestea lui Dionysos. El se naşte sub numele de Zagreus sau de Sabazios, din împreunarea dintre Zeus i Persefona, adică dintre suflet şi spirit, dintre cer şi pămînt. Tradiţia spune că pentru a realiza această uniune Zeus s-a transformat în şarpe, cu alte cuvinte, spiritul, deşi divinizat, recunoaşte anterioritatea increatului primordial, din care însuşi s-a născut şi în care trebuie să se scufunde din nou pentru a se putea regenera şi a rodi. Dar Dionysos mai este şi INIŢIATUL prin excelenţă, care va trebui să se sacrifice pentru a se renaşte şi a acţiona. El va fi sfîşiat de titani şi se va renaşte prin dorinţa reexprimată a lui Zeus. Abia atunci vor putea bacantele ca şi Athena să apuce şarpele cu mîna. Tîlcul poveştii este clar: şarpele nu este în sine bun sau rău, ci posedă ambele valenţe, căci făptura şarpelui a fost o forţă mare. Lucrul acesta îl înţeleg bine savanţii cunoscători ai naturii; ei ştiu că şarpele este remarcabil prin iscusinţa lui, şi că făptura sa ascunde virtuţi. Şarpele nu este medic ci medicina însăşi, aşa trebuie înţeles caduceul, al cărui băţ este făcut spre a fi apucat cu mîna. Spiritul este terapeutul care trebuie să-l încerce mai întîi pe el însuşi, ca să înveţe să-l folosească apoi în binele corpului social. Astfel, în loc să tămăduiască, el ucide; în loc să armonizeze raporturile dintre fiinţă şi raţiune, el aduce dezechilibru şi nebunie caracterială. De aici, importanţa CLUZELOR SPIRITUALE, conducători ai confreriilor iniţiatice. Aceştia sunt, într-o anumită măsură, terapeuţi ai sufletului, chiar psihanalişti. Dacă nu au omorît şi făcut apoi să renască în ei şarpele ei nu practică decît o psihanaliză sălbatică şi dăunătoare. Asta se va petrece cu decadenţa societăţilor dionisiace, urmare a clandestinităţii în care lumea modern le va sili să se retragă. Iar cînd lumea aceasta se pretinde a fi moştenitoarea anticilor, ea pare a uita lecţia Cumpătării, ce se desprinde din întreaga lor mitologie, cînd este vorba de şarpe. Această cumpătare, condiţie a oricărui echilibru, pare în multe privinţe, a se apropia de acea înţelepciune a şarpelui despre care vorbeşte Iisus.

De aici s-au inspirat cele mai mari cărţi ezoterice ale noastre, ca şi Tarotul, în care arcanul al 14-lea - "Temperanţa sau cumpătarea" - aşezat între Moarte şi Diavol, are totuşi o semnificaţie limpede: un înger, îmbrăcat jumătate în albastru, jumătate în roşu (deci jumătate pămînt, jumătate cer) toarnă rînd pe rînd, în două vase de aceleaşi culori un lichid incolor şi unduitor; vasele simbolizează cei doi poli ai sufletului, legătura dintre ele este zeul de apă, şarpele. Această lamă este simbolul alchimiei, ea exprimă în mod evident dogma transmigraţiei sufletului şi a reîncarnării. În epoca veche a turna lichid dintr-un vas într-altul era înţeles ca fiind sinonim cu metempsihoza. Şi în tradiţiile greco-latine se pomeneşte constant de reîncarnare sub formă de şarpe: aceasta era credinţa ateniană privitoare la şarpele sacru de pe Acropole, care se presupunea că ocroteşte cetatea; el reprezenta sufletul lui Erechteus, omul-şarpe, socotit drept un vechi rege al Atenei, deseori identificat cu Poseidon. O legendă făcea dintr-însul un erou civilizator, care ar fi adus grîul din Egipt. În Teba se credea că, după moarte, regii şi reginele cetăţii se prefac în şerpi. În toată Grecia exista datina libaţiilor de lapte pe morminte pentru sufletele morţilor reîncarnaţi în şerpi. Se spunea că la moartea lui Plotin o dată cu ultima sa suflare din gură i-a ieşit şi un şarpe. La Roma simbolul îngerului păzitor era tot un şarpe.

În profida atîtor veacuri de învăţătură oficială, ce a căutat cu înverşunare să-i diminueze polivalenţa, şarpele a rămas stăpînul dialecticii vitale, strămoşul mitic, eroul civilizator, Don Juan-ul stăpîn peste femei şi deci tată al tuturor eroilor şi profeţilor ce apar într-un anumit moment al istoriei şi, asemenea lui Dionysos, regenerează omenirea.

- va urma -