Arta de a tăcea

Teona Cotan

Toate articolele scrise de Teona Cotan

CE ESTE TĂCEREA?

Căutînd în dicţionar cuvîntul tăcere am găsit următoarele explicaţii: faptul de a tăcea; pauză mai lungă într-o discuţie. Uitîndu-mă mai sus, am descoperit şi semnificaţia verbului a tăcea: a nu spune nimic, a nu vorbi.

La o căutare mai aprofundată am descoperit că tacerea a fost privită întotdeauna ca o putere, stăpînirea de sine fiind considerată ca o virtute: să taci cînd gîndurile, învălmăşindu-se în minte, cer să fie exprimate în cuvinte!; să taci, cînd ai dori, printr-o replică usturătoare, să răzbuni o jignire ce o simţi adînc!; să taci, cînd ai putea cu un singur cuvînt să întorci impotrivă argumentele unui dobitoc!; să taci, cînd ai putea să atragi asupra ta atenţia asistenţei!. Pentru a evita să-ţi dai gîndurile pe faţă trebuie într-adevăr să dai dovadă de o tărie de caracter pe care puţini o au. Tocmai această caracteristică a fost aceea care a făcut ca tăcerea să fie preţuită dintotdeauna de gînditori.

A TĂCEA – NOŢIUNE STRĂVECHE

Din cele mai vechi timpuri găsim semne referitoare la tăcere. La fetişi, găsim imagini înfăţişînd o femeie cioplită din lemn care stă cu un deget la buze. La vechii greci era celebrat Harpocrate, de asemenea, cu degetul dus la buzele strînse. Divinitate greacă, de origine egipteană, adoptată mai tîrziu, a fost apoi preluată de romani, spre a fi adorată ca zeiţă a liniştii, purtînd numele de Tacita. A şti să taci este un dar care a fost deci din toate timpurile preţuit. Mulţi îi dau un nume şi mai expresiv: calitate. Alţii îi spun virtute, avînd fără nici o îndoială dreptate, pentru că sînt împrejurări cînd tăcerea implică o putere sufletească atît de mare, încît poate fi considerată o virtute. Omul care ştie să tacă este acela care este suficient de stăpîn pe sine încît să vorbească numai atunci cînd se cuvine.

DE CE TAC OAMENII?

Noi, însă, nu trebuie să confundăm îndemnul la tăcere ca un îndemn la mutism. Între a tăcea şi a şti să taci este o mare deosebire. Există oameni care tac fără nici un motiv sau nu îndrăznesc să recunoască faptul că nu au ce spune. Alţii tac din lene, gîndindu-se că ideea lor va da naştere unor controverse şi vor fi nevoiţi să răspundă unor argumente, să le respingă sau să dezvolte altele noi. Şi, de aceea renunţă. Alţii tac din sfială. Aceştia se tem de fîstîceală, de ridicol şi de faptul că ideea lor nu se va încadra în discuţia colectivă. Pe lîngă aceştia mai există o categorie comună, cea a îngîmfatului. Acesta îşi închipuie bucuros că interlocutorii săi nu sunt demni să-l asculte şi se închide într-un mutism dispreţuitor. Şi, în cele din urmă, oamenii discreţi păstrează tăcerea. Aceştia nu pot urmări o convorbire, adîncindu-se în gîndurile şi cugetările lor, uitînd că cea mai elementară normă de politeţe cere să fie amabil şi să se intereseze de ceea ce se petrece în societatea în care se află.

ADEVĂRATUL SENS AL TĂCERII

A şti să taci NU înseamnă că nu ai nimic de spus. Nici că nu ai avea curajul de a vorbi. Nu înseamnă că nu ai vrea să vorbeşti. Cu atît mai puţin că te-ai crede neputincios să opreşti insinuarea de idei străine subiectului discuţiei şi de aceea te-ai închide în tăcere. A şti să taci înseamnă a nu rosti ce-ţi vine pe limbă pentru că socoteşti că nu e momentul potrivit. Uneori înseamnă doar o amînare pînă cînd vei studia mai bine problema. Mai înseamnă a stăvili avalanşa nocivă a unor cuvinte mediocre. Unele cuvinte aruncate cu uşurinţă pricinuiesc vorbitorilor serioase neajunsuri. „Cuvintele”, spune un filozof japonez, „sunt ca nişte săgeţi care, după ce şi-au atins ţinta, se întorc la arcaşul care le-a slobozit, rănindu-l cîteodată mortal”. De aceea trebuie să ne autoeducăm să rostim doar cuvinte ce au un rost benefic, fără a produce rău. Ne rănim prin cei din jur. Zilnic vedem în jurul nostru oameni care suferă din cauza unei fraze rostite prosteşte, nesocotit, de către persoane care nu şi-au dat seama de însemnătatea care o va avea în viitor. De asemenea, sînt cazuri cînd vorbirea nesocotită este privită cu un zîmbet.

ARTA DE A TĂCEA, VORBIND

A tăcea nu înseamnă să stai cu gura închisă. Sînt mai multe feluri de a tăcea. Mai întîi acela care, în mod absolut, constă în a păstra o tăcere înverşunată, semnificaţie notată de dicţionare, dar care practic este cu neputinţă de aplicat. În acest caz tăcerea poate fi interpretată defavorabil. Al doilea mod este de a răspunde la o întrebare printr-o alta întrebare. Astfel, interlocutorul va fi cel expus şi nu locutorul. Întrebarea trebuie aleasă cu diplomaţie şi, totodată, trebuie să prezinte destul interes ca să pasioneze pe cel căruia îi este adresată. În afară de asta trebuie să mai prezinte şi elemente de polemică, dar destul de temperate. Un alt mijloc de a tăcea vorbind este de a cere mereu lămuriri, iar după fiecare răspuns să declari că nu eşti pe deplin lămurit. Acest lucru prezintă un dublu avantaj: pe cînd interlocutorul se pierde în amănunte, tu poţi chibzui şi poţi cîntări cuvintele. Apoi lungile dezvoltări îţi dau prilejul să cunoşti bine părerile celui cu care vorbeşti, să-ţi formulezi un răspuns care să nu jignească. Alt procedeu constă în a face din subiectul asupra căruia ar trebui să te pronunţi un pretext de amintiri anecdotice asemănătoare. Astfel, oricine se va putea strecura, afundîndu-se din nou în amintiri sau reminiscenţe pline de analogie. Vorbitorul abil mai poate scăpa prin fraze evazive. Un astfel de vorbitor generalizează. În loc să răspundă deschis la întrebările ce i se par compromiţătoare sau pentru a se feri de a rosti nişte fraze definitive care ar putea fi înregistrate şi reproduse în viitor, acest vorbitor se pierde în consideraţii generale, de multe ori banale. Astfel, ca să păstrezi tăcerea nu este deloc uşor: se cere de multe ori o mare abilitate.

ÎN LOC DE CONCLUZIE

A şti să taci înseamnă să nu te grăbeşti niciodată să pronunţi nişte cuvinte care să formuleze în mod definitiv o cugetare pe care să o păstrezi pentru tine. Ce procedeu vom folosi, nu are importanţă, cu condiţia să fie eficace.

(articol inspirat din Arta tăcerii de B. Blanchard)