Paisie Duhovnicul

Luminiţa Manole

Toate articolele scrise de Luminiţa Manole

Există oameni care îşi poartă cu smerenie trupul prin lume doar pentru a-şi iubi semenii şi a-i îndruma spre Dumnezeu.

De obicei, cînd vrem să cunoaştem vieţile sfinţilor, îi căutăm în vechime. Este incredibil că în aceste vremuri de cădere spirituală, retraşi prin mănăstiri şi sihăstrii, există sfinţi care se roagă continuu, susţinînd lumea prin actele lor.

Şi cu cît este mai mare suferinţa şi decăderea în lume, cu atît mai mare este smerenia lor şi mulţi dintre ei trec la cele veşnice neştiuţi de nimeni. Doar Dumnezeu, prin harul său, uneori descoperă oamenilor locul de odihnă veşnică al unui sfînt.

Unul dintre aceşti oameni, care fiind gol de toate chemările şi deşertăciunile lumii, a fost preaplin doar de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, a fost călugărul Paisie Olaru, rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca Părintele Paisie Duhovnicul.

Ieroschimonahul Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroieşti, Judeţul Botoşani, şi a primit prin botez numele de Petru. Era cel mai mic din cei cinci fraţi ai săi. Tatăl său era pădurar, iar mama sa, Ecaterina, casnică. Oameni simpli, părinţii săi trăiau în bună înţelegere şi credinţă. Singurul model de educaţie pentru copii era propriul lor exemplu. Mustrarea cea mai aspră, specifică în Moldova, era : "Măi, băieţi, să fiţi cuminţi, ca să nu dăm cinstea pe ruşine".

Pe vremea aceea, la şcoala din Stroieşti se învăţau doar trei clase primare. Micul Petru a terminat fiecare an ca premiant al clasei. La fiecare sfîrşit de an, mezinul familiei Olaru primea drept premiu cărţi cu vieţile sfinţilor, a căror lectură avea să-i modifice întreaga viaţă, îndreptîndu-l spre călugărie şi iubirea de Dumnezeu. A iubit singurătatea, natura, cîmpiile, dar mai presus de toate iubea oamenii, sihaştrii din ascunzişurile munţilor, călugării care se nevoiau în singurătatea chiliilor, mamele cu mulţi copii, ţăranii arşi de soare, tinerii nevinovaţi şi bătrînii bolnavi şi înţelepţi şi credincioşi, iubitori de Hristos.

La vîrsta de 24 de ani, în 1921, îşi începe viaţa monahală la Schitul Cozancea, prin călugărie primind numele de Paisie. În 1947 fiind hirotonisit preot, se retrage la Mănăstirea Sihăstria, unde părintele Cleopa, stareţul mănăstirii, îl însărcinează cu spovedania călugărilor şi a mirenilor. Pîna la sfîrşitul vieţii va primi cu multă dragoste şi înţelegere toate mărturisirile, binecuvîntînd şi rugîndu-se lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi greşelilor celor care se spovedeau.

Amintindu-şi de primii ani de monahism la Schitul Cozancea, Părintele Paisie povestea cu veneraţie despre duhovnicul său, călugărul Calinic, mare văzător care descoperise harisma tînărului Paisie. "Deseori cînd mă chema la biserică pentru rugăciunile de la miezul nopţii, îmi spunea: «Hai, scoală, să mergem la biserică, fiindcă secerişul este mult şi lucrătorii puţini»".

Părintele Paisie Duhovnicul avea o mare experienţă a vieţii interioare; era un duhovnic al inimii, deoarece el se adresa în primul rînd inimii şi nu minţii omului venit la spovedanie. Folosind puţine cuvinte, reuşea să ridice moralul oricui bătea la uşa chiliei sale.

În marea sa milă şi dragoste faţă de toţi, nu mustra niciodată cu asprime, nu ridica tonul. Îşi folosea cuvintele ca pe un medicament pus pe o rană deschisă şi răscolea în profunzimea inimii pentru a scoate la suprafaţă lacrimile de căinţă, speranţa şi încrederea. Orice dialog cu el era harismatic. Nu-şi speria semenii veniţi la spovedanie cu flăcările şi chinurile Iadului; îi copleşea cu iubirea sa şi încrederea în iertarea păcatelor, atrăgînd sufletele cu frumuseţea Raiului, spre care se străduia să-i îndrepte. De aceea, salutul său obişnuit era şi un îndemn: "Să ne întîlnim la poarta Raiului".

Deseori era întrebat: "De ce doriţi să ne întîlnim la poarta Raiului? Noi am vrea să ne întîlnim cu toţii în Rai". Părintele răspundea cu blîndeţe: "Pîna aici este greu, dragii mei; dacă am ajuns la poarta Raiului, strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinţilor, plîngem la uşa milostivirii Mîntuitorului şi nu ne lasă El afară".

Trăind în afara lumii, dar în acelaşi timp în lume, Părintele Paisie era foarte întristat că lăcomia, mîndria şi necredinţa bîntuie sufletele şi deseori dădea exemplul celor două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria. Peste tot în lume Marta o asupreşte pe Maria şi nu o lasă să se roage mai mult, iar Maria plînge nemîngîiată. Dacă am pune pe locul întîi pe Maria, adică iubirea de Dumnezeu, credinţa şi rugaciunea, apoi lucrul mîinilor, adică pe Marta, atunci răul ar fi izgonit dintre oameni.

Părintele avea grijă să amintească mereu că îmbunătăţirea şi sporirea fiecăruia începe de la aceste cuvinte: "Doamne, ajută-mă să-mi vad păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu".

Vizitîndu-l un mare prelat şi cerîndu-i un sfat folositor, Părintele Paisie i-a spus doar atît: "Să nu faci tot ce poţi, să nu crezi tot ce auzi şi să nu spui tot ce ştii".

În marea sa smerenie, Părintele Paisie sublinia cît de urît de Dumnezeu este păcatul mîndriei şi al iubirii de sine, şi deseori povestea o istorioară cu tîlc:

"Un pustnic se gîndea că a ajuns asemeni sfinţilor şi, fără doar şi poate, va ajunge în Rai. Un glas din cer îi spune:
- De ce gîndeşti aşa, părinte, că încă nu ai ajuns la măsura lui Zaharia Ciubotarul din cetatea Constantinopol?
Sihastrul nu a mai răbdat şi a pornit în căutarea lui.
- M-a trimis Dumnezeu la tine, i-a spus. Spune-mi, care este viaţa ta?
- Eu nu am făcut nimic plăcut înaintea lui Dumnezeu, doar că tot ce cîştig împart la trei: o parte dau la săraci, o parte la biserici şi mănăstiri, iar a treia parte o cheltuim în casă.
S-a întors sihastrul mult folosit în chilia lui."

"Deci, nu vă mai mîndriţi, spunea Paintele Paisie, că are Dumnezeu mulţi drepţi în lume şi îi întrec pe călugări prin răbdare, post, rugăciune, milostenie şi viaţă curată."

Pe vremea cînd se afla la Mănăstirea Cozancea, era un duhovnic tînăr la care venea multă lume şi înnopta acolo. A venit la Părintele Paisie şi i-a spus:

"- Părinte Paisie, dă-mi şi mie o chilie, că nu am unde primi oamenii.

După ce îi cedă o chilie, nu trecu mult şi spuse:

- Părinte, dă-mi şi cealaltă chilie, că sfinţia ta poţi locui în paravan.

După un timp veni din nou şi îi spuse:

- Părinte, dă-mi şi paravanul că vei gasi sfinţia ta să dormi pe undeva.

Smerit şi liniştit, părintele s-a culcat într-o magazie de lemne, numai să nu supere pe nimeni.

Într-o vară, pe cînd Părintele Paisie se ruga într-o mică poieniţă din marginea pădurii, a auzit un cor ceresc care cînta foarte frumos. A înţeles că primise un semn şi acolo trebuie să înalţe o biserică. S-a dus la Mitropolitul Moldovei pentru a cere binecuvîntare şi a înălţat un paraclis din lemn cu hramul Sf. Mucenic Mina.

Spre sfîrşitul vieţii, unul din ucenicii apropiaţi l-a întrebat:

- Ce cuvînt de învăţătură îmi lăsaţi testament pentru a mă mîntui şi pe mine şi a ajuta şi pe alţii pe calea mîntuirii?

- Să facem şi noi ceea ce învăţăm pe alţii, şi tot ce facem să fie spre slava lui Dumnezeu şi folosul aproapelui, că dragostea acoperă mulţime de păcate.

Acest testament vă las tuturor ucenicilor mei; testamentul dragostei, aşa cum ne învaţă însuşi Mîntuitorul. Întru aceasta vor cunoaşte oamenii că sînteţi ucenicii mei, de veţi avea dragoste între voi. Turma lui Hristos să o păstoriţi cu fluierul, nu cu băţul, cu blîndeţe, nu cu asprime; se păstoreşte cu exemplul vieţii preotului, nu cu predici din amvon."

Datorită nesfîrşitei sale iubiri de oameni, Părintele Paisie a fost dăruit de Dumnezeu cu darul vederii interioare, dar în marea sa smerenie rareori lăsa să se înţeleaga aceasta.

Odată l-a căutat o creştină din Humuleşti cu fiica ei de 4 ani. După ce a spovedit-o şi le-a binecuvîntat, i-a spus:

- Să fii binecuvîntată de Dumnezeu şi Maica Domnului, că vei deveni călugăriţă.

După 12 ani, copila a intrat în viaţa monahală.

Odată l-a căutat o bolnavă la Sihla. Spera să se vindece cu binecuvîntarea şi rugăciunea părintelui Paisie, dar fiind foarte multă lume, se întristă că nu va putea fi atinsă de mîna bătrînului. Neîndrăznind să-şi facă loc în faţă, a îngenuncheat şi a început să plîngă, cînd o mînă caldă s-a pus pe creştetul ei şi a rămas peste ea pînă la sfîrşitul rugăciunii. Întoarsă acasă, s-a simţit sănătoasă.

Părintele Paisie era foare nevoitor, dar nimeni nu cunoştea taina sa, cum se ruga ziua şi noaptea. Cea mai mare parte a zilei spovedea oamenii care veneau din toată ţara, noaptea se ruga şi citea cărţile sfinte. Mînca o dată pe zi, după amiaza, mîncare din legume. Cînd avea mulţi oameni la spovedit, nu mînca nimic pînă nu-i primea pe toţi. După ce mînca, nu spovedea niciodată. Aţipea puţin după miezul nopţii pe un scaun sau pe un pat tare. Niciodată nu-l vedea cineva stînd fără lucru. Ori lucra pămîntul în grădină, ori lucra în grădina sufletelor spovedind, sfătuind, rugîndu-se pentru oameni şi făcînd slujbe, ori citea cărţi sfinte.

Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatică de a pătrunde în sufletul şi conştiinţa celor care îl căutau, putere care îi trezise mila şi iubirea profundă faţă de semeni. Îi cucerea pe toţi cu smerenia şi blîndeţea sa, transformînd radical pe cei care veneau la el cu credinţă.

Cu un picior fracturat, surd şi aproape orb, Părintele Paisie a suferit timp de şase ani înainte de a muri, în anul 1990, la 93 de ani. Un izvor de căldură, pace şi lumină a fost sufletul său mare şi trupul său slăbit de nevoinţe şi rugăciune.

Singura lui teamă în lunga perioadă de suferinţă dinaintea morţii a fost să nu-şi piardă răbdarea de a suferi. A fost unul din cei mai desăvîrşiţi duhovnici ai bisericii ortodoxe, urînd tuturor, pînă în ultimele clipe: "Dumnezeu să vă dăruiască un colţişor de Rai". Poate că secretul acestei binecuvîntări a lui, ca Dumnezeu să dăruiască tuturor un colţ de Rai, stă în faptul că el însuşi a cunoscut Împărăţia lui Dumnezeu în viaţa aceasta, colţ de Rai pe care îl păstra cu smerenie în inima sa. Poate de aceea se apleca plin de iubire şi umilinţă spre inimile tuturor.

După moartea sa, cimitirul Mănăstirii Sihăstria a devenit loc de pelerinaj şi rugăciune, iar lumina candelei veşnic aprinse aminteşte de lumina ce a împrăştiat-o în timpul vieţii Părintele Paisie Duhovnicul.

După 40 de zile, cînd s-a încheiat toată rînduiala creştinească, Părintele Paisie Duhovnicul s-a arătat în vis ucenicului său. ţinea crucea în mînă şi plîngea.

"- De ce plîngi, Parinte Paisie, te doare ceva?
- Nu, dragul meu, plîng pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. Luaţi seama, că tare este scump Raiul. Aveţi grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragul meu."

Astfel ne învaţă părinţii noştri sufleteţti şi după moarte. Înainte de a fi ştiinţă şi înţelepciune, sfinţenia este un ocean de bunătate care se revarsă prin mila infinită a lui Dumnezeu.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.