Puterea misterioasă a renunţării

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

Suferinţa apare numai atunci cînd încălcăm legile armoniei universale. Orice durere trebuie să fie privită ca un semnal de alarmă. Dacă sufăr este clar că ceva nu merge bine în viaţa mea. Atunci cînd suferim, toată atenţia noastră este îndreptată asupra mijloacelor prin care să eliminăm durerea fără a ne gîndi vreun moment la cauza reală a acelei dureri. Dacă întreb voi găsi un răspuns, dacă am răspunsul voi şti să acţionez. Dacă acţionez, suferinţa dispare. Vedeţi, în realitate, viaţa noastră poate fi foarte simplă. Şi la această simplitate putem ajunge prin renunţări succesive. Cînd vom renunţa la tot, atunci vom obţine totul. Pare paradoxal, dar trebuie să ne obişnuim cu aceste paradoxuri ale vieţii spirituale. Ele adăpostesc comorile înţelepciunii. Iubeşte-ţi duşmanii. Cînd eşti lovit peste obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stîng. Dacă cineva vrea să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Cunoaştem aceste îndemnuri cu siguranţă şi probabil că le-am auzit cu toţii încă din copilarie. Dar, tot din copilărie, am putut observa că aproape nimeni nu le pune în practică, nici măcar preoţii care le rostesc şi ni le propovăduiesc.

"...Iubiţi duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri, căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni, iar ploaia o dă peste drepţi şi nedrepţi. Căci, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce merit aveţi? Oare nu şi vameşii o fac? Iar dacă veţi saluta doar fraţii voştri, ce mare lucru faceţi? Oare nu şi păgînii o fac? Voi aşadar să fiţi desăvîrşiţi precum este desăvîrşit Tatăl vostru ceresc." (Matei 5.44-48).

Toate sînt paradoxuri pentru înţelegerea obişnuită. Toţi ne întrebăm: "cum să-i dau cămaşa după ce mi-a furat haina?", "cum să-mi iubesc duşmanii după ce mi-au produs atîta suferinţă?". Sînt paradoxuri şi totuşi aceste îndemnuri ascund o adevărată comoara de înţelepciune. Cine doreşte slava acestei lumi va rămîne supus legii vechi "dinte pentru dinte, ochi pentru ochi", dar cine doreşte slava lui Dumnezeu, gloria sfinţeniei, va găsi o adevărată binecuvîntare în dragostea dăruită duşmanilor. Şi cum înţelepciunea nu este accesibilă decît acelora cu inima curată, nu vom ajunge să trăim bucuria învăţăturilor lui Iisus pînă cînd nu ne vom curăţi. Puritatea fiinţei înseamnă ordine, iar ordinea este greu de obţinut atunci cînd de sufletul nostru atîrnă o mulţime de lucruri şi dorinţe.

Închipuiţi-vă că aveţi un apartament cu două camere şi aveţi mobilă cît pentru o vilă cu zece camere. Veţi locui într-o înghesuială de nedescris. Nu veţi obţine ordinea necesară desfăşurării vieţii cotidiene într-un spaţiu armonios pînă cînd nu veţi renunţa la o parte din mobilă. Adeseori adunăm în sufletul nostru atît de multe lucruri încît nu mai sîntem în stare nici măcar să le aşezăm în ordine. Îngrămădite, dezordonate, ne tulbură şi ne împiedică să simţim bucuria. Prin renunţare vom obţine totul, adică liniştea, calmul, pacea lăuntrică.

Cu cîţiva ani în urmă puteam să văd prin oraş un om care avea obiceiul să adune tot felul de lucruri de prin gunoaie. Îşi umplea o mulţime de sacoşe şi umbla cu ele dintr-un loc într-altul purtîndu-le pe umeri. Uneori avea atît de multe sacoşe încît nu le mai putea duce pe toate deodată. Le căra pe rînd din aproape în aproape. Făcea o muncă de nedescris fără nici un scop. Uneori, mulţi dintre noi sîntem asemenea acestui om, chiar dacă ne ascundem în spatele unei false normalităţi. Noi nu ne coborîm pînă-ntr-acolo încît să căutam în gunoaie. De, noi avem prestanţă, sîntem civilizaţi, avem bună creştere, nu ne vom opri niciodată să căutăm prin gunoaie. Şi într-adevăr nu vom intra prin tomberoane cu toate că la un moment dat ar fi mult mai bine să adunăm gunoaiele exterioare decît pe acelea interioare. Este mai bine să cărăm niste sacoşe pe umeri decît poveri imense în suflet. E mai uşor să renunţăm la sacoşe, le vom abandona pur şi simplu în clipa în care vom înţelege că sînt inutile, dar a renunţa la trufia noastră, la orgoliul nostru, la ataşament, gelozie, frică, pesimism, la toate aceste mizerii care ne împovărează sufletul într-atît de mult încît nu mai putem vedea nimic dincolo de carne, este cu mult mai dificil. Chiar şi în ziua în care vom înţelege că acestea sînt simple gunoaie, ne va fi greu sa renunţăm la ele pentru că va trebui să renunţăm practic la o parte din noi. Sînt extrem de rari oamenii care pot renunţa cu uşurinţă la o parte din ceea ce sînt, chiar şi atunci cînd ceea ce sînt este izvorul suferinţei lor.

Să renunţăm în primul rînd la dorinţa de acumulare. Să ne liniştim această sete inconştientă de a avea cît mai multe lucruri. Să renunţăm la ignoranţă, să renunţăm la orgoliu, la mînie, la ură. Să aruncăm gelozia, posesivitatea. Să uităm de tristeţe şi boală (pare paradoxal, dar unii sînt îndrăgostiţi chiar şi de boală!). Este dificil exerciţiul renunţării, dar nimeni nu-şi poate zugrăvi casa pînă cînd nu a scos mobila din camere. Nu putem să ne curăţim dacă nu vom renunţa la mizerie. Altfel am fi ca nişte morminte - spune Iisus - frumoase pe dinafară, dar înăuntru putreziciune.

Pentru a fi fericiţi, de cele mai multe ori nu este necesar să obţinem ceva, ci dimpotrivă, trebuie să renunţăm la cît mai multe lucruri. Şi în primul rînd trebuie să renunţăm la tot ceea ce este fals în viaţa noastră, iar false sînt acele lucruri care ne împiedică să fim noi înşine. Iată ce ne împiedică să obţinem rezultate eficiente în practica spirituală!

Cu toate că o bună parte dintre noi am început o viaţă spirituală, am început să practicăm anumite exercitii, să ne rugăm mai des, totuşi continuăm să suferim, iar pacea lăuntrică întîrzie să apară. Acest lucru se datorează faptului că ne-am antrenat pe o cale înainte de a fi pregătiţi. Pregătirea sau curăţirea iniţială ţine de o practică a renunţării. Uneori este suficient să practicăm această renunţare şi zidirea se va ridica de la sine. Ce înseamnă exact această renunţare? De exemplu, renunţăm la o pungă de cafea pentru a cumpăra o carte despre alimentaţia naturistă. Sau într-o zi poţi să ai curajul şi să-ţi spui: "Astăzi, indiferent de ceea ce voi trăi, voi fi tot timpul fericit".

Renunţarea ca practică spirituală este inclusă în toate religiile lumii. Iisus ne spune: "cine-şi va pierde viaţa pentru Mine, acela o va cîştiga" sau "oricine va fi lăsat (părăsit) case, fraţi, surori, tată, mamă, copii, ogoare, pentru Numele Meu, va primi cu mult mai mult şi va avea parte de viaţă veşnică" (Matei 19.29). Se observă în aceste precepte spirituale necesitatea unei renunţări gradate, de la simpla renunţare la unele obiceiuri proaste (ataşamentul faţă de lucrurile materiale pe care le posezi sau faţă de fiinţele pe care le "iubeşti") pînă la renunţarea ultima la propria viaţă.

"Mori pentru a renaşte" spun înţelepţii misterelor. Pare destul de dificil să înţelegem acest îndemn care te duce la moarte. În ce fel să mori şi despre ce fel de renaştere este vorba? Trebuie să moară ignoranţa din noi, trebuie să moară tot ceea ce credem că ne defineşte acum. Trebuie să moară frica, ataşamentul; trebuie să moară tot ceea ce ne limitează. Ceea ce am zidit în întuneric trebuie să dispară pentru a putea renaşte din lumină. Cine este zidit din lumină este fiul luminii şi lumina nu cunoaşte moartea. Dacă bobul de grîu nu moare, nu poate să rodească. Dacă nu renunţăm cu bucurie la plăcerile limitate ale acestei lumi, nu vom primi roadele din Împărăţia Luminii.

Dacă sculptorul nu va îndepărta nici o aşchie din blocul de marmură, cum să apară statuia? Dacă nu aruncăm ceea ce este în plus, cum să obţinem frumosul? Unii vor spune: "N-am nimic, nici casă, nici masă, nici serviciu, nici fraţi nici surori, nici părinţi, şi tot nu sînt fericit. La ce să mai renunţ?" Renunţă la nefericire. Renunţă la invidie, la ură şi la răzbunare. Sărac nu este cel ce nu are nimic, ci omul zgîrcit şi plin de invidie. Cel ce urăşte fericirea altora nu poate fi fericit, căci inima lui este plină de ură. Şi unde-i întuneric nu este lumină.