Despre sacrificiu

Adrian Oroşanu

Toate articolele scrise de Adrian Oroşanu

Viaţa m-a învăţat că sacrificiul este o cale spirituală, una dintre cele mai directe; nu este un simplu subiect de discuţie, spiritual şi interesant, ci un mod înălţător de a trăi.

Cînd eram bebeluş, îmi amintesc cum abia aşteptam să se încheie acţiunile prea îndelungate, comode, plictisitoare şi foarte frecvente, cum sînt dormitul, mîncatul etc., ca să-mi sacrific din nou comoditatea şi să încerc să merg. Am muncit astfel vreo cîteva luni, iar în cele din urmă am reuşit. Simţeam apoi, oricînd vroiam, satisfacţia de a nu fi nevoit să urlu cînd mi se făcea dor de mama: mă ridicam la verticală şi, păşind ţanţoş, o căutam eu pe ea.

În una din clasele primare, mi-am sacrificat pentru prima oară timiditatea şi am pupat o fată pe guriţă. Era mai mare decît mine şi cam murdărică, dar am avut grijă să nu merg mai departe cu ea. Acest mic sacrificiu a însemnat însă enorm pentru mine: am învăţat după aceea, cu uşurinţă, cum să mă comport cu femeile excepţionale şi extraordinar de frumoase pe care le-am cunoscut mai tîrziu.

Spre sfîrşitul gimnaziului, am descoperit ce fericire nemaipomenită pot simţi atunci cînd îmi sacrific din orele de somn de dragul lecturilor. Am învăţat, treptat, să renunţ la joacă de dragul cărţilor, iar mai tîrziu să sacrific din timpul pentru citit, dedicîndu-l practicii spirituale.

Unele sacrificii au fost şi sînt uşoare, altele (foarte) dificile. În timpul facultăţii, de pilda, mi se părea un mare sacrificiu al inteligenţei efortul de a urma unele cursuri. Astfel de eforturi inutile am făcut rareori căci, să recunoaştem, există şi sacrificii prost înţelese sau chiar stupide. De exemplu, replica multor consumatori de carne este că aceste animale îşi sacrifică viaţa pentru ca oamenii să le mănînce. Personal, n-am auzit niciodată să fi existat vreun porc sau vreun viţel ţopăind de fericire că e dus la tăiere. Dacă animalele vor să se sacrifice pentru noi, să le lăsăm să facă asta singure! De asemenea, mi se pare stupidă ideea de a-ti „sacrifica” noaptea pentru a-ţi toci timpanele şi neuronii prin baruri şi discoteci.

Sînt încă foarte tînăr, dar chiar şi după aceşti numai 10-12 ani de adolescenţă şi maturitate, privind în urmă, nu ştiu ce aş fi făcut fără sacrificii. Tot ceea ce ştiu, ceea ce pot să fac şi ceea ce sînt datorez sacrificiilor mai mici sau mai mari pe care le-am făcut.

Sacrificiile cele mai importante mi se par, însă, cele făcute pentru Dumnezeu. Din acest punct de vedere, istoria spirituală a omenirii abundă de exemple şi modele, care nu trebuie decît să fie urmate, în spiritul lor. În ce mă priveşte, sacrificiul suprem al ego-ului este cel pe care, atunci cînd nu uit, doresc cel mai mult să-l realizez mereu. Ceea ce vă doresc şi vouă!