Simbolismul şarpelui (III)

Veronica Dogărescu

Toate articolele scrise de Veronica Dogărescu

ŞARPELE STĂPÎNUL FEMEILOR ŞI AL FECUNDITĂŢII

Există multe legende în care şarpele deţine un rol determinant în conceperea sau la naşterea unor eroi. Astfel, se povesteşte că înainte de a-l naşte pe Augustus, mamei acestuia îi apăruse în vis un şarpe, într-un templu al lui Apollo; aceeaşi legendă explică naşterea minunată a lui Scipio Africanul, ca şi pe cea a lui Alexandru (Macedon) cel Mare. Legenda a pătruns pînă şi în vieţile apocrife ale lui Iisus Hristos: Aelianus spune că pe vremea lui Irod se povestea că o fecioară evreică a fost vizitată de un şarpe, iar Frezer crede că nu poate fi vorba decît de Fecioara Maria. Mai amintim că în simbolistica sexuală există o afinitate între şarpe şi porumbiţă. O datină a băştinaşilor nandi din Africa spune că dacă în patul unei femei urcă un şarpe, el nu trebuie omorît, deoarece e socotit drept reîncarnare a vreunui strămoş sau al vreunei rude moarte, care vine să-i vestească femeii că viitorul ei copil se va naşte cu bine.

Ceea ce reiese destul de clar din acest polisimbolism al şarpelui este puterea lui de fecundare, de regenerare, de nemurire prin metamorfoză. Ambivalenţa sexuală a şarpelui se traduce prin faptul că şarpele este deopotrivă uter şi falus. Acest fapt e atestat printr-un mare număr de documente iconografice în care trupul şarpelui (falic în totalitatea lui) e împodobit cu romburi (simboluri ale vulvei). Eliade relatează un mit negrito în care apare limpede simbolismul matriceal: pe drumul ce duce la palatul lui Tapern trăieşte un şarpe mare, dedesuptul covoarelor pe care le ţese pentru Tapern. În pîntecul lui sunt 30 de femei deosebit de frumoase, podoabe şi altele. Pe spinarea lui trăieşte un chinoi, numit armaşaman, care păzeşte această comoară. Dacă un chinoi vrea să intre în burta şarpelui, el trebuie să treacă prin două încercări de felul celor ce preced intrarea printr-o poartă fermecată, deci de tip iniţiatic. Dacă izbuteşte, îşi va putea lua o soţie.

PROCESUL INTENTAT ŞARPELUI

Pentru majoritatea creştinilor şarpele nu este decît făptura cea mai detestată, cea mai blestemată, animalul care trebuie ucis negreşit cînd este întîlnit şi toate acestea pentru că el - şarpele - este vinovat de pierderea nemuririi de către oameni, de izgonirea acestora din Paradis. Textele sfinte ale creştinismului recunosc însă ambele aspecte (pozitiv şi negativ) ale simbolului. De exemplu, în "Numerii" se spune că Domnul a trimis asupra poporului şerpi veninoşi, murind atunci mulţime de oameni; poporul ales renăscînd apoi tot mulţumită Şarpelui, după îndrumările pe care D-zeu i le dă lui Moise: "Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stîlp; şi de va muşca pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi."

În era creştină Hristos, care regenerează omenirea va fi uneori reprezentat ca Şarpele de aramă de pe cruce, aşa cum apare în secolul al XII-lea sau al XIII-lea într-un poem mistic tradus de Remy de Gourmont.

Totuşi nu acesta este şarpele la care se referă de cele mai multe ori gîndirea medievală, ci şarpele Evei, osîndit să se tîrască, sau şarpele-balaur cosmic căruia Sfîntul Ioan îi prevesteşte înfrîngerea: "Şi aruncat a fost balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel care înşală toată lumea, aruncat a fost la pămînt şi îngerii lui aruncaţi au fost cu el." (Apocalipsa 12.9).

Înşelătorul devine astfel respingător. Puterilor şi iscusinţei lui incontestabile ca atare, le este contestată originea. Ele sunt astfel socotite rodul unui furt, devenind astfel nelegitime faţă de spirit: ştiinţa şarpelui va deveni ştiinţa blestemată, iar şarpele din nou nu va mai zămisli decît vicii aducătoare nu de viaţă, ci de moarte. În "Geneza păcatului" Aurelius Prudentis Clemens din Saragossa afirmă: "viciile noastre sunt odraslele noastre, dar cînd noi le dăm viaţă, ele ne dau nouă moarte, aşa cum păţeşte vipera cînd îşi naşte puii."

Epoca aceasta se va desfăşura cu precădere pe tărîmul demonologiei. Şarpele se tîrăşte printre flori otrăvite, într-un peisaj blestemat prin care, totuşi, este întreţinută regenerarea imaginarului. Aşa apar şi toţi balaurii cosmici din mitologiile noastre, care se ridică vărsînd pe gură foc şi pară, în beznele adînci unde păzesc cu străşnicie comorile tainice - cu precădere pe cea mai de preţ dintre ele: nemurirea - şi interzicîndu-le oamenilor să ajungă la ele. Căci, deşi satanic, şarpele rămîne nemuritor. Cum a dobîndit el însă nemurirea? Texte străvechi lămuresc asupra duşmăniei dintre om şi şarpe, duşmănie care datează dinainte de creştinism, pe aceste texte de altfel, s-a întemeiat o anumită mitologie a lumii creştine: în epoca babiloniană a lui Ghilgameş, şarpele îi fură eroului în timpul somnului floarea nemuririi, primită în dar de la zei.

Toţi cunoaştem povestea biblică în care Satana, folosindu-se de şarpe o ademeneşte pe Eva să guste din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Există mai multe interpretări asupra acestei legende, aici ne vom opri asupra celei date de Mircea Eliade în "Istoria credinţelor şi ideilor religioase":

"(...) fundalul în care se petrece ispitirea Evei aminteşte de o emblemă mitologică bine cunoscută: zeiţa goală, Arborele miraculos şi păzitorul său, Şarpele. Dar în locul unui erou care triumfă şi ia în stăpînire simbolul Vieţii (fruct miraculos, fîntîna tinereţii, comoara etc) povestea biblică îl prezintă pe Adam victimă naivă a perfidiei şarpelui. Avem de-a face cu o "imortalizare" ratată, precum cea a lui Ghilgameş. Căci odată ajuns omniscient, egal zeilor, Adam putea să descopere Arborele Vieţii (de care Iahve nu-i vorbise) şi să devină nemuritor. Textul este clar şi categoric: Iahve Dumnezeu a spus: "Iată Adam s-a făcut unul dintre Noi, cunoscînd binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mîna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănînce şi să trăiască în veci!" (3.22)

Revenind la scenariul evocat: zeiţa goală, Arborele miraculos păzit de un dragon, şarpele Facerii a izbutit, la urma urmei, în rolul său de "paznic" al unui simbol al Vieţii sau al Tinereţii. Acest mit arhaic a fost radical modificat de autorul legendelor biblice: eşecul iniţiatic al lui Adam a fost reinterpretat ca o pedeapsă pe deplin justificată, neascultarea sa trăda orgoliul lui luciferic, dorinţa de a fi asemenea lui Dumnezeu. Era cel mai mare păcat pe care creatura îl putea comite împotriva Creatorului. Era "păcatul originar" noţiune plină de consecinţe pentru teologia ebraică şi creştină. O viziune asemănătoare a căderii nu putea să se impună decît într-o religie centrată pe atotputernicia şi gelozia lui Dumnezeu. Legenda biblică arată autoritatea crescîndă a monoteismului iahvist."

De acum înainte şarpele poartă în el toate păcatele, este trufaş, egoist, zgîrcit. Iacob Boehme spune: "fiinţa bună a şarpelui nu mai există, din el n-a mai rămas decît fiinţa lui falsă, căreia-i place să se materializeze în trufie; cel care îl lasă pe sărman să sufere de foame şi care îngrămădeşte comori doar pentru sine, nu este creştin, ci fiu de năpîrcă."

Stăpîn peste forţa vitală, şarpele nu mai întruchipează fecunditatea, ci desfrîul: şarpele, arătîndu-se cel mai şiret dintre toate animalele, şi răpindu-i Evei ruşinea feciorelnică, îi insuflase pofta de împreunare în felul animalelor, neruşinarea şi curvia.

Şi totuşi, se păstrează ceva din fiinţa bună a şarpelui, şi anume, funcţia lui de justiţiar divin, ceea ce aminteşte de mitul lui Laocoon. Astfel se prezintă el în "Infernul" lui Dante - la începutul cîntului 25, după ce vede un hoţ vinovat pe deasupra de sacrilegiu, poetul exclamă:

Mai departe Dante descrie extraordinara contopire dintre un şarpe şi un osîndit, într-o nuntire a cărei măreţie plină de furie dezvăluie întreaga ambivalenţă a simbolului şarpelui în înţelesul său sexual: "lipiţi apoi ca ceara frămîntată / se plămădiră mestecînd culoare / de nu păreau ce-au fost de prima dată..."

Tot pozitivă la urma urmei apare şi semnificaţia şarpelui-balaur În cadrul noţiunii de EROU ce capătă contur în Evul Mediu şi a dăinuit pînă azi. Balaurul este obstacolul ce trebuie depăşit spre a ajunge la nivelul Sacrului; el este fiara pe care orice bun creştin trebuie să o ucidă în el însuşi, după pilda Sf. Gheorghe şi a arhanghelului Mihail. Mitul păgîn al lui Siegfried este răsturnat în acelaşi sens. Decăzînd, acest Nou Erou va deveni supraomul sau acel superman prin intermediul cărora o societate aşa-zis creştină cade tocmai în greşeala pe care creştinismul caută s-o reprime. Cunoaştem urmările acestei stări de lucruri; cea mai puţin gravă dintre ele este schiţarea unei morale a Binelui şi Răului scandalos de simplificatoare şi de traumantizată, prin aceea că rupe unitatea persoanei umane, refulînd în inconştient năzuinţele şi inspiraţiile adînci ale fiinţei. În cel mai rău caz, este atins însuşi principiul vital din om, de unde acea maladie a civilizaţiei noastre căreia Keyserling îi explică în mod pertinent cauza: "viaţa originară trebuie să-i apară drept pur şi simplu un Rău conştiinţei diurne ajunsă la siguranţa de sine." Astăzi ştim că această siguranţă ne poartă nu spre lumină ci spre un nou obscurantism.

Dacă pentru un occidental de astăzi şarpele nu este decît un motiv de scîrbă, el a rămas în Africa, America, Oceania un arhetip complet, cu vii şi mărturisite valenţe pozitive. În China, unde balele de dragon au puterea de a fecunda femeile, Mao Zedong le-a răspuns odată unor ziarişti occidentali că nu se discută despre perla dragonului, adică despre perfecţiunea evidentă.

Arhetip fundamental, legat de izvoarele vieţii şi ale imaginaţiei, Şarpele şi-a păstrat aşadar, în diferite locuri ale lumii, valenţele simbolice - aparent ireconciliabile. Iar cele mai pozitive dintre acestea, deşi cîndva înfierate de istoria noastră, încep să iasă iarăşi la lumină, ca să-i dăruiască din nou omului armonie şi libertate. Au contribuit la aceasta poezia, artele, medicina care toate au drept emblemă ŞARPELE.

Ştiinţa fundamentală şi-a adus şi ea contribuţia prin descoperirile sale cele mai revoluţionare: aceasta ar putea fi o concluzie la celebra descoperire a lui Einstein despre identitatea dintre materie şi energie.

Astfel, împotriva tuturor zguduirilor din vremea noastră, Athena, zeiţa oricărei ştiinţe adevărate, continuă să ţină în mînă şi la pieptu-i - şarpele.