Transformarea interioară şi învăţătura

Constantin Chirilă

Toate articolele scrise de Constantin Chirilă

Începutul căutării spirituale are loc odată cu şocul evidenţei a ceva care aduce în suflet o undă de mister, o prezenţă care însufleţeşte şi iluminează jocul evenimentelor din viaţa noastră.

Odată ce această vibraţie devine atît de puternică încât „nu ne mai dă pace” să fim aşa cum eram înainte, se face simţită nevoia unei cunoaşteri a totului, a ceva precis, adevărat şi complet, care să ne explice locul şi rolul nostru în lume. Această cunoaştere joacă rolul de fundament, de suport al întregii noastre căutări. Iniţiatul Gurdjieff desemna fiinţa care a asimilat această „sete de cunoaştere” ca o fiinţă în care s-a cristalizat „centrul magnetic al personalităţii”. Acest nucleu interior care orientează eforturile fiinţei spre o înţelegere totală a vieţii, este cel care face trecerea de la o viaţă aflată sub semnul „întâmplării” la una supusă „ordinii superioare”.

Această căutare poate lua forma unui studiu intens sau a discuţiilor cu persoane competente. Însă întotdeauna trebuie avut în vedere, ca informaţiile primite să nu se rigidizeze într-o banală schemă de clasificare mentală, ci să conducă la o trezire a intuiţiei interioare, care are puterea să declanşeze fenomene de rezonanţă spirituală cu acea realitatea obiectivă corespondentă. De altfel, în shivaismul Caşmirian se face cunoscut faptul că pentru a atinge starea de iluminare este nevoie atât de o cunoaştere autentică (agama), adică învăţătura, cât şi de o bună înţelegere (sattarka), adică tocmai intuiţia interioară de care vorbeam.

Cunoaşterea autentică îndeamnă aspirantul să experimenteze direct realitatea, ea având valoare de vehicul. Chiar aşa este şi desemnată calea budistă, fie ea a Marelui Vehicul (Mahayana) sau a Micului Vehicul (Hinayana). Întreaga învăţătură este un mijloc de a trece „dincolo”. Ea este necesară atât timp cât fiinţa nu ne-am revelat Sinele Divin. De altfel, este binecunoscută atitudinea picturală a unor călugări zen, care îşi ard scripturile, simbolizând prin aceasta trecerea conştiinţei de la nivelul discursiv la acela al înţelegerii vii. Şi nu numai în spaţiul oriental apare această idee, dar şi în contextul creştin găsim trăirea vie a filosofului Blaise Pascal, care după ani de cugetări profunde asupra învăţăturii creştine descrie o viziune copleşitoare a unei experienţei extatice ce îl face să exulte de bucuria Adevăratei Revelaţii, ce trece dincolo de litera scripturii.

Absolutul filosofic nu este un concept sau o maximă atrăgătoare, ci el se revelează în starea de supraconştiinţă, prin revelarea Sinelui. Toate învăţăturile autentice arată că punctul final al căutării va fi înţeles în clipa atingerii stării de extaz. De altfel, foarte multe înţelesuri nu se pot discerne decât într-o asemenea condiţie lăuntrică, iar a vorbi despre ele înseamnă fără îndoială, a te îndepărta de ele. În tăcere, adevărul îşi şopteşte marile taine, însă de regulă, tăcerea trebuie să urmeze provocării de a şti.

Un om pregătit pentru metafizică, este paradoxal, cel care simte că ceea ce ar mai putea cunoaşte, este un surplus nesatisfăcător. Nu este vorba de o supra-saturaţie în ceea ce priveşte cantitatea informaţiilor, ci un sentiment că nimic esenţial nu mai poate fi adăugat acestei certitudini interioare de „a şti”. Noutatea poate fi incitantă, dar revelaţia este deja cunoscută. Aceasta doar în cazul în care, după cum spunea şi Brâncuşi, ne-am hrănit cu esenţe. Iar pentru cel care doreşte să se hrănească cu Esenţa ultimă a Sinelui Divin, ce altceva poate să-i înlocuiască savoarea sa nesfârşită?

Învăţătura începe să dea roade odată cu trezirea sentimentului acut al transformării, înţelegând necesitatea unui efort de ridicare a nivelului energetic al fiinţei, căci numai astfel, printr-o acumulare de energie colosală, putem sparge cochilia propriului ego, pentru a ne dilata în nemărginire. În aceste condiţii, aspirantul spiritual priveşte învăţătura ca pe un stimulent. Ea îl îndeamnă să depună un travaliu mai intens şi îi aminteşte mereu să nu se oprească până ce nu atinge realizarea Sinelui. Pentru aceasta învăţătura trebuie să fie totodată atractivă, cu mare putere de sugestie şi permanent să îmbrace forme noi. Nu întâmplător se spune că „întotdeauna, Adevărul poartă haine noi”.

Partea scrisă a unui text spiritual este doar începutul unei inefabile savori, de la care, închizând ochii şi meditând profund la înţelesurile nerostite, se pătrunde în adevărata Cunoaştere. În Orient, maeştrii obişnuiesc să citească pasaje foarte scurte din textele înţelepciunii, după care îşi îndeamnă discipolii să mediteze pe perioade lungi de timp asupra învăţăturii primite, pentru a asimila din punct de vedere energetic încărcătura spirituală a acelor idei.

Într-una din scrierile sale, Paramahansa Yogananda, un bine cunoscut yoghin al Indiei moderne, relata cu simplitate că dacă ar fi fost să citească despre toate adevărurile pe care le rosteşte, ar fi cunoscut o infimă parte din ceea ce a descoperit meditând profund asupra Adevărului Divin.

Cu alte cuvinte, trebuie să recunoaştem locul important pe care îl ocupă învăţătura în practica spirituală, dar şi necesitatea ca la un moment dat, să reuşim să extragem Cunoaşterea pură din apele adânci ale meditaţiei. O învăţătură autentică afirmă în esenţă că omul are menirea să-şi realizeze Sinele Divin Nemuritor, experimentând în mod direct starea de supraconştiinţă.