Voinţa de a ierta

Maria Dan

Toate articolele scrise de Maria Dan

"Cînd vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră să poţi obţine ce doreşti"
Paulo Coelho

Adeseori marile adevăruri le percepem dintr-o dată şi parcă ne pătrund întreaga fiinţă, ghidîndu-ne apoi prin viaţă pentru tot restul zilelor noastre. Poţi înţelege într-o clipă lucruri despre care ai citit şi ai auzit o mulţime. Le citeai, le ascultai, dar treceau pe lîngă tine fără să le faci ale tale pentru că lumina înţelegerii nu apăruse încă.

În ceea ce mă priveşte, aparţin creştinismului prin botez, am studiat cu pasiune această religie a iertării, dar nu am înţeles-o pînă cînd nu am citit despre un om care şi-a făcut din iertare şi iubire legea vieţii sale. Şi acel om era evreu.

Am citit la un moment dat memoriile unui medic psihiatru însărcinat să asigure ajutor medical prizonierilor proaspăt eliberaţi din lagărele de concentrare fasciste. Oameni aduşi la limita umanului, epuizaţi fizic şi moral. Însă un evreu polonez ocupa un loc aparte. Deşi suportase şase ani ororile lagărului, avea ochii strălucitori, ţinuta dreaptă şi o energie aproape inepuizabilă. Vorbea curent engleza, franceza, germana, rusa, la fel de bine ca şi poloneza, devenind astfel un fel de interpret oficial al taberei. Compasiunea sa nesfîrşită pentru tovarăşii de suferinţă îi strălucea pe faţă, iar cînd medicul simţea că nu mai are putere, se îndrepta spre această lumină. Astfel, într-o zi a aflat secretul victoriei acestui om în faţa nenorocirilor.

„Locuiam în cartierul evreiesc din Varşovia împreună cu soţia, cei trei fii ai noştri şi cele două fiice. Cînd nemţii au ajuns pe strada noastră i-au aliniat pe toţi la perete şi apoi au deschis focul cu mitralierele asupra lor. I-am implorat să-mi dea voie să mor alături de familia mea, dar pentru că vorbeam germana, m-au trimis cu un grup de muncă. Atunci a trebuit să mă hotărăsc imediat, urma să îi urăsc pe nemţi pentru că făcuseră asta? Era o soluţie uşoară. Eram avocat şi văzusem ce efecte cumplite poate să aibă ura asupra spiritului uman şi asupra inimii oamenilor. Iată că ura venea chiar atunci pentru a ucide şase fiinţe care contau cel mai mult pentru mine. În acel moment crucial pentru mine, am hotărît ca tot restul vieţii mele - zile sau ani, pentru mine nu mai conta cît anume - să iubesc fiecare fiinţă pe care o voi întîlni".

Pentru mine îndemnul „Iubiţi-i pe duşmanii voştri!" îmi părea imposibil de realizat. Însă acest om mi-a arătat cum poate deveni posibil. Mai întîi trebuie să ierţi, apoi iubirea vine de la sine şi-ţi umple inima. Să ierte şi să iubească fiecare fiinţă: aceasta era forţa tainică ce menţinuse pe acest bărbat într-o foarte bună stare de sănătate, chiar în mijlocul acelor privaţiuni cumplite. Prin urmare, dacă vrei - poţi, chiar şi iertarea este tot un act de voinţă. Acest bărbat a vrut să ierte şi a iertat. „Dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră să poţi obţine ceea ce doreşti".

Cel mai adesea noi spunem: nu pot să iert pentru că..., dar dacă ar fi să fim cinstiţi cu noi am spune: nu vreau să iert pentru că...!

Adesea pentru a ierta pe cineva căutăm diferite motive care să-l facă pe celălalt demn de iertare în faţa noastră. Un prieten îmi spunea de curînd că a putut să-şi ierte un coleg de serviciu pentru şicanele pe care i le făcea doar după ce a aflat ce copilărie nefericită a avut acesta. Adică necazurile îndurate în copilărie îl făceau demn de iertare. Şi atunci l-am întrebat: Dar dacă colegul tău ar fi avut o copilărie fericita, nu l-ai mai fi putut ierta?

Acestea cred că se întîmplă în momentul în care situăm actul iertării la nivel mental, transformîndu-l într-un raţionament mai mult sau mai puţin corect.

Dar aceasta să fie oare iertarea de care ne vorbeşte Iisus?

Nu întîmplător, pe calea creştină, iertarea este măsura iubirii. În singura rugăciune pe care Iisus ne-a lăsat-o, avem şi măsura iertarii: „...şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşalele greşiţilor noştri...".

Iar dacă iertarea şi iubirea sînt nedespărţite, atunci ar trebui să căutăm iertarea în inimă, nu în minte. Căci pînă la urmă cine pe cine iartă şi ce anume iartă?

Cine pe cine iartă...? Ştim noi cu adevărat cine sîntem? Doar 10% din capacităţile noastre mentale aparţin conştientului, restul de 90% rămîn încă un mister. Şi atunci, dacă iertăm cu mintea, doar 10% din noi iartă, restul oare ce zice?

Şi atunci cînd spun „eu" , unde anume în fiinţa mea mă regăsesc pe mine? Unde mă termin eu şi unde începe celălalt? Unde începe Dumnezeu?

Ce anume iartă? Sîntem noi oare capabili să înţelegem această lume, să-L înţelegem pe Dumnezeu, să-I înţelegem jocul? Adeseori în viaţă am văzut că lucrurile nu sînt aşa precum par a fi.

O poveste auzită de la bunica spunea cam aşa: Într-o zi, Dumnezeu şi sfîntul Petru au venit în lume şi, înnoptînd la un om bogat, acesta i-a poftit să doarmă în grajd. Toată noaptea Dumnezeu s-a ocupat cu astuparea unei găuri într-un perete. În noaptea următoare au poposit la un om sărac şi chiar în acea noapte omului i-a murit vaca, singura sursă de hrană pentru întreaga familie. Atunci sfîntul Petru a întrebat: "Cum sînt, Doamne, posibile unele ca acestea, bogatului i-ai reparat peretele, iar săracului i-ai lăsat să-i moara văcuţa?" "Petre, adevăratul sens al lucrurilor este acesta: în peretele acela era un ulcior cu galbeni şi l-am astupat să nu-l afle bogatul. Iar cît despre sărac, află că în noaptea aceea îngerii morţii au venit să-i ia soţia şi le-am dat văcuţa în schimb".

Deci, lucrurile nu sînt aşa cum par a fi. Aşadar, ştim noi cu adevărat ce iertăm?

Şi dacă devenim conştienţi că nu ştim totul, că nu putem controla totul, că mai presus de noi este o Voinţă care a creat totul şi menţine totul, atunci voinţa de a ierta devine de fapt voinţa de a te abandona în faţa Voinţei divine. Iar această Voinţă este Voinţa de a iubi, pentru că Dumnezeu este iubire.

Iertarea este în inima ta, este alegerea ta să poţi spune: „Doamne, facă-se Voia Ta!".