Din tainele calendarului creştin

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

Desacralizarea timpului la omul contemporan se observă şi prin aceea că nu mai există o înţelegere a sărbătorilor religioase. Încă de cînd eram copil îi auzeam pe cei din jurul meu întrebîndu-se de ce au fost plasate oarecum de-a-ndoaselea cele două sărbători creştine închinate Fecioarei Maria. Adică, de ce se sărbătoreşte la 15 august „Adormirea Maicii Domnului”, iar la trei săptămîni după aceasta „Naşterea Maicii Domnului”. Ordinea acestor două sărbători este contrară percepţiei comune a lucrurilor. Apoi, foarte puţini oameni îşi mai dau seama că un calendar este forma palpabilă a timpului. Un calendar conferă percepţiei umane o formă celui mai subtil aspect cu care ne confruntăm şi anume Timpul. Misterios, teribil, copleşitor, timpul este „îmblînzit” şi supus prin puterea calendarului. Astfel prin intermediul unui calendar nu mai avem de-a face cu un timp infinit, ci cu o formă finită care se tot repetă. Prinderea timpului într-o formă finită, este înainte de toate o necesitate a gîndirii umane. Mintea operează doar cu obiecte care potr avea un nume şi o formă. Şi din acest motiv Timpul a primit o formă. Din păcate această realizare a predecesorilor noştri este tot mai puţin conştientizată şi iată-ne din nou trăind într-un timp desacralizat, care curge liniar, fără început şi fără sfîrşit. Un calendar creează un început şi un sfîrşit pentru Timp. În cazul creştinilor Timpul are forma unui An. Pentru chinezi timpul este format din 60 de ani. „Forma” timpului ne dă posibilitatea să spunem că există un început şi un sfîrşit pentru absolut tot ceea ce există.

La începutul timpului are loc naşterea lumii cu tot ceea ce conţine ea, iar la sfîrşitul timpului are loc resorbţia ei. La începutul unui An are loc naşterea noastră şi a lumii, iar la sfîrşitul Anului are loc resorbţia noastră şi a lumii în transcendenţă. Faptul că urmează încă un An nu mai are absolut nici o importanţă din perspectiva semnificaţiei unui calendar. Manifestarea unui nou ciclu se spune că este dovada unei compasiuni pe care o manifestă Creatorul faţă de făpturile Sale, dîndu-le astfel posibilitatea unei noi şanse de a parcurge etapele necesare desăvîrşirii. E ca atunci cînd, îi oferi posibilitatea cuiva să repete o anumită acţiune sperînd că de aceasta data o va realiza impecabil. Astfel, se justifică faptul că urmează un nou An, şi că noi păstrăm memoria existenţei Anului anterior.

Nedumerirea cu privire la ordinea celor două sărbători ar dispărea imediat dacă acei creştini ar cunoaşte faptul că din punct de vedere religios Anul începe la 1 septembrie şi se sfîrşeşte la 31 august. Astfel, ordinea celor două sărbători este firească, la începutul Anului sărbătorim Naşterea Maicii Domnului, iar la sfîrşitul Anului Adormirea Maicii Domnului.

Pe de altă parte ne întrebăm dacă există documente care să certifice datele calendaristice ale naşterii şi morţii Maicii Domnului. Cu siguranţă astfel de date nu există şi atunci trebuie să ne întrebăm care au fost raţiunile pe baza cărora au fost fixate sărbătorile creştine în calendar. De exemplu între Buna vestire, 25 martie, şi Naşterea Domnului, 25 decembrie, există un interval firesc de nouă luni. Deci, sărbătorile n-au fost aşezate în calendarul creştin la întîmplare. Există raţiuni temeinice pentru care a fost stabilită o ordine a celor mai importante sărbători. Singura care pare să fie legată de atestările istorice este sărbătoarea Paştelui, care pentru creştini a devenit sărbătoarea Învierii Domnului. Toate celelalte sărbători au fost trecute în calendar nu pe baza unor obiceiuri anterioare sau a datelor istorice, ci pe baza unor raţiuni care nu prea mai sînt cunoscute în prezent. Multe sărbători creştine au fost fixate astfel încît să poată fi combătute sărbători străvechi ale populaţiilor care au fost creştinate. De exemplu, vechile populaţii serbau solstiţiile şi echinocţiile. Cu ocazia solstiţiului de iarnă existau la majoritatea popoarelor mediteraneene sărbătoarea Soarelui care dura aproximativ două săptămîni. Această perioadă de două săptămîni de sărbători închinate Soarelui a creat de-a lungul timpului obiceiuri foarte profunde. Creştinismul nu putea să le ceară oamenilor să renunţe deodată la toate aceste obiceiuri adînc impregnate în subconştientul lor. Şi atunci s-a venit cu propunerea de a schimba doar semnificaţia acestor sărbători. Adică li s-a lăsat oamenilor obiceiul de a sărbători, dar li s-a dat un alt motiv de sărbătoare, care să aibă legătură cu creştinismul. Astfel, s-a fixat în preajma solstiţiului de iarnă sărbătoarea naşterii Domnului, Iisus Hristos, care a fost numit şi Soarele dreptăţii. Din punct de vedere esoteric, naşterea lui Iisus a fost considerată ca venirea unei lumini în întunericul lumii şi de aceea ea a fost corelată cu solstiţiul de iarnă, mai exact la trei zile după data solstiţiului, cînd soarele începe să crească şi să cîştige din ce în ce mai mult teren în faţa întunericului. Tot în această perioadă de două săptămîni au mai fost fixate şi alte sărbători creştine importante şi astfel s-a creştinat complet un obicei străvechi care, ar fi fost imposibil de eliminat din tradiţia oamenilor. De altfel, după cum vedeţi, odată cu slăbirea puterii creştinismului asupra oamenilor au revenit în obiceiurile creştinilor tot felul de sărbători care nu au nici o legătură cu creştinismul, ci cu vechile obiceiuri de a cinsti, Pămîntul, Viaţa, Iubirea şi Natura în general. Mai ales, momente fundamentale din viaţa oamenilor, naşterea, cununia şi moartea excelează astăzi de elemente precreştine sau chiar de tot felul de inovaţii ritualice care nu au nici o legătură cu creştinismul.

Să ne oprim însă puţin asupra sărbătorilor din această lună şi să pătrundem semnificaţia lor. În luna august creştinii ortodocşi au trei sărbători importante: schimbarea la faţă pe 6 august, adormirea Maicii Domnului pe 15 august şi tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul pe 29 august. Vom lua în calcul şi sărbătoarea naşterii Maicii Domnului de pe 8 septembrie şi vom găsi astfel următoarele corelaţii.

La începutul Anului religios, primele şapte zile sînt rezervate pentru a sărbători cele şapte zile ale facerii lumii. A opta zi este sărbătorită Naşterea Maicii Domnului, care din punct de vedere gnostic este întruchiparea întregii Creaţii. Astfel, după ce toate au fost făcute şi rînduite, inclusiv ziua de odihnă, este sărbătorită naşterea întregii Creaţii. Lăsăm acum deoparte celelalte sărbători de peste An şi ne vom opri asupra celor din luna august. După ce Creaţia parcurge etapele dezvoltării sale, la sfîrşitul timpului (adică a Anului) ea trebuie în mod normal să se apropie de resorbţia în transcendenţă sau, altfel spus, în inima Creatorului. Schimbarea la faţă a lui Iisus semnifică astfel spiritualizarea materiei. Întreaga materie, corpul material al lui Iisus a fost pătruns de lumina dumnezeiască a Spiritului Pur. Astfel, materia a fost spiritualizată la maxim. S-a îndepărtat orice sciziune. Ceea ce este sus este şi jos, iar ceea ce este jos este şi sus. S-a înfăptuit astfel miracolul unităţii, iar vederea directă a lui Dumnezeu este capătul oricărei evoluţii. Astfel, prin transfigurarea completă a lui Iisus s-a trecut dincolo de timp, şi implicit dincolo de Creaţie. Sfîntul Apostol Petru chiar îi propune lui Iisus să rămînă cu toţii acolo, pe muntele Tabor pentru totdeauna, ca şi cum s-ar fi terminat timpul. Însă, Iisus n-a vrut să arate prin transfigurarea Sa decît un stadiu în evoluţia noastră către desăvîrşire. Fiecare dintre noi va trebui să trecem prin această completă transfigurare, în care ne vom simţi pătrunşi cu totul de lumina lui Dumnezeu.

La nouă zile distanţă de schimbarea la faţă sărbătorim Adormirea Maicii Domnului. Odată ce materia a fost complet spiritualizată ea se resoarbe în Inima lui Dumnezeu. Natura, întreaga Creaţie se stinge, se topeşte în Lumina Spiritului Pur din care, de fapt, a şi provenit la început. Iar această fază a evoluţiei noastre este marcată prin sărbătorirea Adormirii Maicii Domnului. Iată că şi denumirea acestei sărbători este uluitoare. Nu se vorbeşte despre moartea Maicii Domnului, ci despre adormirea ei. Moartea este legată de percepţia unei anihilări sau a unei distrugeri, ori acum materia nu este distrusă, nu este anihilată, ci resorbită în lumina din care a provenit prin Voinţa şi Puterea lui Dumnezeu.

Această resorbţie a materie nu are loc spontan, pentru că nici Creaţia nu a fost făcută toată deodată. Dacă au fost necesare şapte zile pentru facerea lumii, iată cei care au rînduit calendarul au lăsat de două ori mai mult timp pentru resorbţia lumii. Sînt două săptămîni între sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” şi „Tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul”, care semnifică transcenderea completă a minţii şi a materiei, resorbţia definitivă în transcendenţă. Astfel se sfîrşeşte şi timpul pentru că el nu are sens decît în corelaţie cu Creaţia. Dacă nu există Creaţie nu există nici timp.

Poate că Biserica ar trebui să insiste mai mult pentru ca oamenii să sărbătorească începutul şi sfîrşitul Anului la 1 septembrie şi respectiv 31 august. Poate că acest eveniment ar trebui marcat prin ceva, prin anumite manifestări care să-l aducă mai mult în conştiinţa oamenilor.

În încheiere vreau să precizez că toate aceste observaţii se bazează doar pe unele corelaţii proprii. Este posibil să fiu departe de adevăratele raţiuni care au stat la baza întocmirii calendarului de către Sfinţii Părinţi din vechime. Însă, ceea ce am vrut să subliniez prin acest articol este faptul că timpul sacru sau spiritualizat are întotdeauna un început şi un sfîrşit, iar între evenimentele religioase care au loc de-a lungul unui An, există cu siguranţă o corelaţie, există o ordine care marchează etapele evoluţiei sufletului uman. Este mult mai sănătos pentru sufletul nostru să avem o viziune mai largă asupra Vieţii, iar perceperea Timpului ca fiind finit este cheia viziunii unitare asupra fiinţei şi a întregii lumi. Numai că pentru aceasta, aspectul religios al Anului trebuie să predomine în faţa aspectelor sociale, economice sau de altă natură. Va trebui să trăim timpul predominant din perspectivă religioasă sau, altfel spus, să ne întoarcem la sacru. Sărbătorile să fie sărbători, iar încărcătura religioasă a sărbătorilor să fie semnificativă, ci nu să ne preocupe mai mult „distracţiile” de tot felul asociate acestor sărbători. Ce înseamnă la urma urmei o „distracţie” dacă nu distragerea atenţiei de la ceea ce este Adevăr?