Perla din scoică

Camelia Radu

Toate articolele scrise de Camelia Radu

Există o secundă în care totul devine altfel. Priveşti un om în ochi o viaţă, îl simţi în adânc, îi poţi prevedea gândurile, mişcările, fluxul care îl poartă către faptele sale şi simţi cum te contopeşti cu ele, cum fiinţa sa îţi vorbeşte de departe, din neştiut şi deodată, o componentă a sa, cea mai străvezie, cea mai puţin sesizabilă, devine altfel şi atunci totul se schimbă, te afli în faţa unui necunoscut ale cărui năzuinţe nu îţi mai spun nimic… de parcă toate culorile sale ascunse s-au schimbat şi nu mai comunică nimic cu tine, năzuind spre altceva. Atunci, o melancolie necunoscută urcă parcă spre tine, asemeni cântecului de flaut, nostalgic şi misterios, presimţind sfârşitul cel adevărat, chiar dacă inerţia încă te mai îndrumă să faci aceiaşi paşi ca şi ieri, ca şi altădată.

E ceea ce se cheamă sentimentul că ai trăit o iluzie şi nu viaţa adevărată, pe care fiecare şi-o doreşte şi pe care o caută aproape inconştient, deschizând ochii în fiecare dimineaţă? Mereu m-am întrebat ce se petrece acolo, în adânc, aproape neştiut, nevăzut, cu sufletul celui de lângă tine, ce resemnare sau ce deziluzie de care nici el însuşi nu îşi dă seama aduce renunţarea şi orientarea discretă, nevăzută, spre alte zări? Majoritatea nu recunosc, majoritatea nici nu îşi dau seama, iar din cei care totuşi sunt conştienţi de schimbarea ce îi cuprinde, asemeni unui contur subţire de virtualitate ce se aşterne ca un strat uşor de praf peste fiinţa lor, nu o consideră importantă.

Poate aceasta să însemne "fiţi mereu treji"? Şi dacă da, ce presupune că ar trebui să facem? Să ne spălăm în apa istoriei noastre personale, idealizate, pentru a redeveni iar ceea ce se presupune că suntem în esenţa noastră? Să ne asumăm această schimbare imperceptibilă, contopind-o cu vechile structuri intime? Să cercetăm, să alegem să prevedem vigilenţi schiţa şi conturul proaspetei predestinări?

Conturul straniu şi nevăzut devine o interfaţă nouă cu lumea şi obiectele, iar relaţiile, percepţiile şi interpretările, motivaţiile şi alegerile sunt altele, pentru că realitatea, prin filtrul acesta nou, se vede deodată altfel. Stăm la masă cu el sau cu ea, bem o cafea şi vorbim, ca în fiecare dimineaţă, folosind aceleaşi cuvinte, acelaşi ton, parcă, aceeaşi comunicare… dar ascultând cu sufletul, simţim că mesajele parcă nu ne mai aparţin, sunt noi şi necunoscute, transmit altceva şi culeg din starea exterioară a lumii alte imagini şi alte sensuri.

Plecăm de acasă şi legătura aceea nevăzută cu cel de care tocmai ne-am despărţit, cel care era o parte din noi, este deodată necunoscută, vorbind despre aceeaşi poveste, cu aceleaşi întâmplări, dar cu alte înţelesuri. Dacă ni se întâmplă nouă, parcă jocul acesta devine interesant, dar dacă simţim că toate acestea se întâmplă celuilalt, devenim nesiguri, neliniştiţi, nostalgici ca în faţa sfârşitului, acela nevăzut, de dincolo de fapte, aşteptând cu emoţie decizia sa. Ce va alege? Cine mai suntem pentru el? Ce va fi mâine? Şi pentru că nimeni nu ştie, nici măcar cel care parcurge secunda aceea cu dimensiuni anormale, privim, înţelegând că viitorul nu ne-a aparţinut niciodată, el fiind naştere şi zămislire de sine.

Soarele străluceşte plin de răbdare peste lume, viaţa scoate degete verzi din pământ, oamenii fac paşi, aceiaşi paşi, în sus, în jos, dimineţile îşi înfăşoară miezul albastru şi promiţător peste sâmburele amintirilor noastre, cafeaua miroase la fel de ispititor, speranţa pare că a rămas undeva, furişându-se ca o genă esenţială în fiecare gest, dar dincolo de toate, uneori, un fir din nisipul necunoscutului pătrunde în intimitatea noastră, din întâmplare, orientând viitorul într-o singură secundă, spre o zare despre care până ieri nu ştiam nimic. Pâna să ne dăm seama suntem, deja, altceva, nu prin fibra văzută a fiinţei noastre, ci prin orientarea ei diferită