Sava Duhovnicul

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Zeci de ani după moartea sa, Sfîntul Munte Athos a rămas marcat de amintirea Părintelui Sava Duhovnicul. În fiecare colţ al Sfîntului Munte auzeai "acolo pe deal, în coliba Învierii, a trăit Părintele Sava, marele duhovnic" sau "aşa spunea Părintele Sava" sau "aşa făcea Părintele Sava". A fost un duhovnic şi un povăţuitor de suflete fără egal. Deviza vieţii sale a fost aceeaşi ca a Sfîntului Apostol Pavel: "Cu cei slabi, m-am facut slab, ca pe cei slabi să-i dobîndesc. Tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mîntuiesc pe unii." (Corinteni 9-22).

Într-un loc atît de stîncos şi abrupt ca Muntele Athos se află cea mai bogată grădină spirituală a ortodoxiei. În această grădină, Panaghia, cum mai este numită de monahi Maica Domnului, a adunat sufletele cele mai pure şi mai însetate de Dumnezeu. "Însetată de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pămînt pustiu şi neumblat şi fără de apă", spuse Psalmistul. În această grădină a Maicii Domnului însetează şi suspină după Dumnezeu sute de suflete pentru care această secundă de viaţă este doar o treaptă spre Dumnezeu. O povestire simbolică scoate în evidenţă aspiraţia către Dumnezeu a monahilor de la Athos.

"Un general a plecat la vînătoare pe munte, însoţit de suita sa. Deodată îi apare în faţă un pustnic.

- Ce faci aici, avva? a întrebat generalul.
- Dar tu de ce ai venit aici?
- Eu? Am venit să vînez. Sînt vînător.
- Şi eu fac acelaşi lucru.
- Cum? Şi tu vînezi?
- Bineînţeles! Îl urmăresc pe Dumnezeu. Îl urmăresc pe Dumnezeu zi şi noapte. Mă strădui să-L văd, să-L prind şi să-L închid în inima mea."

Unul dintre aceşti pustnici vînători de Dumnezeu a fost Părintele Sava, originar din estul Traciei. S-a născut în 1821 la Athira, oraş de pe ţărmul Mării Marmara. Ajuns la Muntele Athos, părintele Sava a fost luat ca ucenic de bătrînul Ilarion, monah înzestrat cu darul vederii interioare, care a prevăzut progresul ucenicului său. În anul 1843 se retrag amîndoi în pustiu la schitul Catisma, închinat Sfîntului Iacov. În acest loc au urcat scara lui Iacov 21 de ani. Treptele ascensiunii lor spirituale au fost înfrînarea, postul, privegherea, studiul textelor patristice, rugăciunea lui Iisus şi împărtăşirea zilnică. În lupta sa spirituală, Părintele Sava spunea că a fost mult ajutat de Sfîntul Iacov, supranumit Fratele Domnului, un adevărat uriaş al rugăciunii. Istoria bisericii primare relatează că genunchii Sfîntului Iacov erau tari ca ai cămilei din cauza rugăciunii neîncetate şi a mătăniilor. Alături de bătrînul Ilarion, Părintele Sava a învăţat că ascultarea, supunerea şi credinţa neclintită fac minuni.

Odată, în sălbăticia muntelui, la coliba celor doi asceţi a venit un cîine turbat. Bătrînul Ilarion a strigat: "Părinte Sava, prinde cîinele acela şi adu-l la mine." Făcîndu-şi semnul crucii şi amintindu-şi cuvintele Sfinţilor Părinţi că "ascultarea poate îmblînzi şi fiarele sălbatice", a prins animalul bolnav, care nu i-a făcut nici un rău. Ca prin minune animalul s-a liniştit şi, după ce s-a vindecat, a plecat.

Înainte de a muri, Părintele Ilarion era atît de spiritualizat încît trupul său răspîndea mireasmă de balsam şi scorţişoară. După moartea bătrînului său, Părintele Sava s-a mutat la mănăstirea Dionisiu. Înainte de a părăsi locul în care se nevoise împreună cu bătrînul Ilarion, îi răsunară în minte cuvintele Sfîntului Iacov: "Cel ce a întors pe păcătos de la moarte, va acoperi mulţime de păcate". Încă nu bănuia că va deveni duhovnic şi va îndeplini o muncă sfîntă prin care mulţi aveau să-şi afle mîntuirea.

În obştea numeroasă a mănăstirii Dionisiu, ducea dorul liniştii din pustietate, dar egumenul s-a împotrivit acestei dorinţe de retragere. Prin comorile de înţelepciune duhovnicească pe care le acumulase de la bîtrînul Ilarion şi prin exemplul vieţii sale desăvîrşite, Părintele Sava a atras în jurul său multe suflete dornice de desăvîrşire. Cu timpul, în jurul său s-a stabilit o mică obşte de monahi. "Copiii mei, feriţi-vă de atacul trufiei, care vă îndeamnă la asceză exagerată, posturi aspre şi izolare desăvîrşită. Aruncaţi la pămînt lupii îmbrăcaţi în haina gîndurilor bune".

Unul din ucenicii sai, gîndind că zelul său va place Domnului, îl anunţă că se va retrage într-o peşteră. "Poţi merge, copilul meu. Hristos îţi va arăta Voia Lui". Nu se întunecă bine cînd se dezlănţui o furtună îngrozitoare. Copleşit de groază, ucenicul trufaş simţi că îşi pierde minţile. Întors între monahi, nu avea să mai uite acea lecţie.

Părintele Sava nu vorbea nimănui despre viaţa sa duhovniceacă. Şi-a stabilit canoane de înfrînare pe care nu le-a abandonat nici la bătrîneţe. Odată şi-a stabilit canon ca din mîncarea ce i se aducea să renunţe la o parte din ea ca jertfă de înfrînare, din dragoste faţă de Dumnezeu. Ucenicul său, văzînd că bătrînului îi rămîne mîncare şi pîine, i-a redus porţia, gîndind că nu poate mînca. Nerenunţînd la canon, bătrînul a continuat să renunţe la o parte din porţie, iar ucenicul său reducea şi mai mult mîncarea. Bătrînul nu spunea nimic. Simţind că moare prin înfometare, mărturisi unui călugăr ce se întîmpla. Acesta puse capăt drasticului său canon. Din asemenea asceze, Părintele Sava a învăţat să fie stăpîn pe sine ca un rege peste regatul său. Ajunsese pe culmile nepătimirii. Era comparat cu un pom umbros sub care mulţi se adăpostesc.

Cei ce veneau la el pentru spovedanie i-au dus faima în toată ortodoxia. Sfinţenia sa, cît şi mila, înţelegerea şi priceperea de a descoperi bolile sufletului şi a le vindeca, făceau din el un duhovnic fără egal. Sufletul său fremăta de iubire pentru oameni. Nici o jertfă nu i se părea prea mare pentru a salva de tîlharii sufleteşti oile slăbite şi bolnave ale lui Iisus. Să părăseşti calea cea largă şi lesnicioasă a păcatului şi să te întorci umil şi pocăit spre Dumnezeu este poate lucrul cel mai greu din lume. Lupta cu tine însuţi, cu puterile întunericului, face munca duhovnicului foarte dificilă. Părintele Sava ştia că este foarte greu să-ţi mărturiseşti greşelile, să scoţi la suprafaţă rănile urîte ale vinovăţiei. Pentru a realiza această purificare găsea diferite soluţii. Indiferent la ce oră din zi ar fi sosit un oaspete, îl dezarma cu bucuria şi bunătatea sa. O faţă încruntată nu se potrivea unui tămăduitor de suflete. Nu şovăia să coboare la nivelul penitentului cu păcate grele şi pentru a-l încuraja să-şi arate rănile adînci, îl făcea să creadă că a săvîrşit aceleaşi păcate. Cînd vreun monah tînăr sau ucenic se ruşina să mărturisească păcatele, iubirea sa de asemeni găsea şiretlicuri nevinovate.

"- Nu şovăi să-ţi mărturiseşti păcatele, copilul meu. Eu sînt bătrîn şi s-ar putea să aţipesc, dar tu continuă. Hristos e de faţă şi aude tot." În timp ce omul mărturisea, duhovnicul se prefăcea că aţipeşte şi sforăie. Atunci, omul scotea la iveală păcatele cele mai grele.

"- Opreşte puţin, fiule. Ce ai spus? Nu am auzit bine. Spune dar şi-ţi spală sufletul." Astfel, sufletele plecau uşurate de la el.

Odată, un om s-a spovedit unui monah care, auzindu-i păcatele, s-a îngrozit.

"- Eşti un diavol. Acestea sînt păcate satanice. Pleacă!"

Disperat, omul se gîndea la sinucidere. Dumnezeu l-a îndrumat către Părintele Sava Duhovnicul, care cum l-a văzut, a ştiut totul: «Fratele meu a căzut în fundul prăpastiei. Trebuie să cobor la el».

Şiretlicurile sale din iubire reuşeau să aducă pacea în cele mai chinuite suflete.

"- Şi eu am greşit ca tine, dar m-am pocăit şi am plîns amarnic", i-a spus Părintele Sava. "De doi ani mi-am schimbat viaţa. Acum sînt duhovnic. Am dat milostenie, am postit şi am devenit alt om. Dumnezeu îţi va şterge păcatele dacă te pocăieşti." Omul a plecat radiind de bucurie.

- Sînt un om nou. Am fost salvat, spuse el celui care l-a dus la Părintele Sava.
- Este un duhovnic bun şi sensibil. Săracul, el este singurul care a făcut lucruri mai rele decît mine în viaţa lui.
- Lucruri mai rele decît tine? Mă faci să rîd. Creştine, prietene, el trăieşte în Sfîntul Munte din copilărie şi este un adevărat înger.

Omul era năucit, dar i s-a explicat că doar vicleşugul dragostei l-a curăţat de păcate. Părintele Sava avea discernămîntul de a şti exact cum şi cînd să folosească aceste şiretlicuri pentru ca nimeni să nu sufere. Ca un cămilar încercat, el ştia ce povară poate purta fiecare cămilă şi dădea canoanele după puterile fiecăruia. Era fără egal în alegerea canoanelor.

Odată, un tînăr monah i-a mărturisit că răspunsese cu insultă la o altă insultă.

- Copilul meu, vom pune un mic canon pe limba ta, i-a spus zîmbind. Cînd te întorci de la mănăstire, să treci limba peste podea de la pragul uşii pînă la icoana lui Hristos, rugîndu-l să te ierte.

După cîteva ore, tînărul monah s-a întors supărat, arătîndu-i limba roşie şi jupuită. Părintele i-a spus zîmbind:

- Ce puteam face, fiul meu, de o limbă ca asta aveai nevoie.

De atunci tînărul monah nu a mai rostit cuvinte urîte.

Într-o zi, la coliba sa a venit pentru a se spovedi un mare industriaş grec, nu prea încrezător în miracolul spovedaniei şi în sfinţenia Părintelui Sava. La plecare era buimăcit.

- Ce fel de om este Părintele Sava? Oare este un înger? întreba în jurul său. În timpul spovedaniei mi-a spus tot ce am făcut în ultimii douăzeci de ani. Mi-a spus şi fapte de care uitasem.

Pe drept cuvînt, părintele putea spune şi el ca Apostolul: "Cu cei care n-au legea, m-am făcut ca unul fără lege, ca să dobîndesc pe cei ce nu au Legea". (Corinteni, Scrisoarea I a lui Pavel, 9.21) Aşa cum ştia să coboare în ochii penitentului, la fel îşi arăta înălţimea duhovniciei sale cînd era cazul.

"Darul profeţiei sălăşluieşte în sufletele curate şi fără pată. Într-o inimă curată, Duhul Sfînt grăieşte prin prooroci, înălţîndu-şi cortul său", scria Sfîntul Vasile cel Mare. Părintele Sava era purtător de Duh Sfînt şi îşi folosea darul înainte-vederii şi al profeţiei pentru mîntuirea sufletelor. Nici un vicleşug nu putea sta în faţa acestei puteri, iar cel ce se pocăia exclama uimit: "Bătrînul acesta este om sau înger?"

Visul vieţii sale a fost să viziteze ţara Sfîntă şi locurile pătimirii lui Iisus. În anul 1889, Părintelui Sava i se împlineşte visul de a vizita Ierusalimul şi Mănăstirea Sfîntul Sava. În două zile cît a stat la această mănăstire din ţara Sfîntă a spovedit pe toţi cei 60 de călugări ai sfîntului lăcaş. Vestea sfinţeniei sale şi a talentului său duhovnicesc ajunsese pînă acolo.

În acea perioadă a anului, cuprinsă între lunile septembrie şi aprilie, sute de păsărele trăiau împreună cu monahii din această mănăstire. Părintele Sava era uimit de această minune şi privea încîntat cum păsărelele se aşezau pe umerii şi pe creştetul monahilor, care le hrăneau din palmă cu pîine şi struguri. Păsărelele aveau un discernamînt subtil care le făcea să evite orice persoană neevlavioasă sau străină mănăstirii, dar Părintele Sava a fost primit cu bucurie din prima clipa şi l-au copleşit cu dragostea lor.

Prin viaţa sa de sfinţenie, Părintele Sava a intrat în legendă. Era modest şi mic de statură, dar cînd slujea Liturghia, faţa sa strălucea ca a unui înger. Mulţi monahi însetaţi de Dumnezeu îl rugau stăruitor să-i iniţieze în tainele rugăciunii minţii. Dacă socotea că sînt suficient de pregătiţi duhovniceşte pentru a stăpîni vinul acesta tare şi îmbătător, atunci le împlinea dorinţa.

Postul Mare al anului 1908 l-a găsit pe bătrînul duhovnic cu trupul slăbit de asceze. A slujit zilnic Liturghia pînă la adînci bătrîneţi, mîncînd o dată pe zi pîine cu mîncare de post. În ultimii patru ani de viaţă a trăit numai cu apă sfinţită şi o ceaşcă de cafea seara.

Pe 14 aprilie 1908, cu ultimele puteri a slujit ultima Liturghie. Citind din Cartea Facerii "Şi întinzîndu-şi Iacov picioarele sale în pat, a zis către Iosif: «Iată, am să mor»", emoţia l-a copleşit. Asemeni lui Iacov, Părintele Sava luptase să-l biruiască pe Dumnezeu, asemeni lui Iosif hrănise poporul flămînd al lui Dumnezeu. În zilele care au urmat i-a binecuvîntat pe toţi, şi-a luat rămas bun, le-a dat ultimele sfaturi şi în ziua de 23 aprilie, la ceasul cînd soarele apunea după Muntele Athos, a trecut în viaţa veşnică.

Era prima zi a Sfintelor Paşti. În acea zi Dumnezeu l-a înălţat la El pentru a sărbători primul său Paşte în cer. Lăsa în urmă 87 de ani de nevoinţe duhovniceşti. În conştiinţa monahilor athoniţi a rămas credinţa de netăgăduit în indiscutabila sa sfinţenie, rămînînd ca şi Biserica să-l treacă în rîndul sfinţilor.