De ce să fii bun?

Deaky Levente

Toate articolele scrise de Deaky Levente

Binele odată săvîrşit nu mai poate fi nimicit şi va continua să se

răspîndească în toată puterea sa, pretutindeni, pînă la sfîrşitul timpurilor.

A fi bun, cu adevărat, din ce în ce mai plenar, este unul din atributele primordiale ale calităţii de OM. Omul a primit viaţa pentru a fi Om Bun. Dincolo de toate argumentele morale, religioase sau de altă natură pe care cu toţii le cunoaştem întrucîtva, doresc să aduc în focarul atenţiei tale, cititorule drag, un singur aspect. Sper, că acesta te va ajuta să te convingi de rostul elementar, de necesitatea imperioasă, a unei vieţi trăite - în fiecare clipă - ca Om Bun.

Argumentul la care mă refer nu are nimic de a face cu logica, cu raţiunea, cu deducţiile mentale obişnuite. El se situează chiar la limita raţionalului, a cunoaşterii teoretice, discursive. De aceea nu poate fi înţeles ori explicat, ci doar simţit, perceput în profunzimea fiinţei, cu un simţ interior ce depăşeşte cu mult puterea de pătrundere a minţii, şi care - de obicei - este numit: SUFLET. Da, sufletul cel veşnic treaz, cel viu, cel plin de mireasma unei înţelepciuni străvechi de mult rămasă nebănuită, care sălăşluieşte în fiecare din noi. Nu prea cunoaştem, ce este de fapt acest suflet: cum se manifestă, ce scopuri are, însă ştim indubitabil, că este forul nostru lăuntric, care pune preţ şi este cu siguranţă capabil să simtă valoarea adevărului, a dreptăţii, a armoniei, a binelui şi a iubirii. La acest Suflet pur fac apel acum, pentru a putea transmite raţiunea de netăgăduit şi folosul real - aparent paradoxal - al binelui.

Ştii bine, că atunci, cînd eşti aproape de a face o greşeală, un ocoliş pe o cale lăturalnică ce te duce prin hăţişurile mai umbroase, mai întortocheate ale vieţii, atunci cineva, o voce interioară te atenţionează, urmărind să te prevină în legătură cu efectele nefaste ale unei asemenea alegeri. Aceasta este conştiinţa vie din fiecare om, care se trezeşte încă din fragedă copilărie, cînd învăţăm pentru prima oară ce este bine şi ce nu. Şi ea, vocea conştiinţei te ajută mereu să revii - chiar dacă mai înainte, neascultîndu-i sfaturile, ai călcat strîmb - să te întorci într-o direcţie mai luminoasă, pe calea cea dreaptă, să laşi în urmă acţiunile, sentimentele, vorbele şi gîndurile eronate pentru totdeauna. Tot ea este cea care nu te lasă să uiţi nelegiuirea cu care – conform măsurii propriului tău suflet – te-ai împovărat în trecut, ajungînd să ai conştiinţa încărcată. Conştiinţa te mustră în fel şi chip, neîncetat. Te obligă să priveşti - în oglinda curată a sufletului - faţa ta întinată cu nepăsare prin obiceiuri rele. Aceste obişnuinţe impure şi urmările lor acoperă acum Lumina Vieţii ce ţi s-a dăruit şi ţie la începuturile timpului de Preabunul Tată Ceresc, Domnul Dumnezeu, cu rugămintea să veghezi Libertatea Sfîntă a acestei Lumini, unică aducătoare de fericire în interiorul şi în jurul tău, cît timp trăieşti, împlinind VOIA SA. Astfel sufletul te determină să iei o decizie fermă, sinceră, pe deplin asumată, care – odată pusă în aplicare – corectează faptele tale reprobabile de dinainte, restabilind armonia exterioară a universului tău personal precum şi echilibrul sufletesc interior.

Te îndeamnă, să fii bun, neîncetat, în întregime, mereu aici şi acum.

Datorită acestei voci, noi devenim conştienţi de greşeli şi sîntem îndrumaţi să le contracarăm efectele negative. Adevărata mulţumire, viaţa liniştită sînt imposibile fără a urma sfatul tăcut, dar cu atît mai clar şi prompt al propriei conştiinţe. Ea nu încetează niciodată să ne îndrume, să ne îndrepte către valorile pozitive. Conştiinţa trează ne este alături întocmai ca cel mai bun –şi totodată cel mai fidel şi cel mai înţelept – prieten de-a lungul întregii vieţi.

Cînd ajungem la capătul drumului, cînd toate motivele, scopurile şi cauzele, toate fricile şi dorinţele îşi pierd rostul în chip firesc, atunci, la cel din urmă prag al vieţii (sau al morţii) ea, conştiinţa îşi mai face datoria. Prin ea revedem complet „filmul” vieţii acesteia într-o stare de obiectivitate deplină, si - cu ajutorul nepreţuit al conştiinţei vii - ne facem bilanţul final. Aici explicaţiile, subterfugiile, interpretările pălesc în pura lumină a Adevărului Unic, la fel ca şi puterea auto-amăgirlor, a prejudecăţilor, a viziunii şi înţelegerii parţiale, fragmentate, din timpul existenţei fizice pline de zbucium, de contradicţii, de confuzii. Este imposibil astfel, ca nenumăratele piedici ce ne-au limitat viziunea atît amar de vreme (superficialitatea, comoditatea, lipsa de interes, de respect, de sensibilitate, de consideraţie etc., teama, slăbiciunile de tot felul, ignoranţa, neîncrederea în viaţă, în noi înşine, în ceilalţi sau dimpotrivă numeroasele excese ca orgoliul, auto-suficienţa, mîndria, egoismul s.a.m.d.) să ne mai îngrădească, să ne păcălească, să ne înşele. Iar acum totul, fără excepţii, este cîntărit: drept, la justa valoare care nu are nevoie de unităţi de măsură, de comparaţii, de legi, judecători sau sentinţe. Nimic nu este uitat ori nesocotit, ca fiind neimportant. Nici un gînd din cîte ne-au străfulgerat prin minte, nici o vorbă rostită, nici o faptă a noastră, nici o tăcere, nici o decizie, nici un pas, nici o oprire, nici o idee, nici un sentiment, nici o clipă de năzuinţă sau de renunţare şi – în final şi totodată în acelaşi prim rînd – nici o fărîmă de iubire pură (dezinteresată) dăruită sau primită liber – cu absolut toate consecinţele lor.

În acest ultim moment toţi oamenii - fără excepţie - doresc să părăsească această lume cu conturile încheiate, cu treburile de aici rezolvate, şi să treacă dincolo cu conştiinţa împăcată. Numai cine a realizat aceasta poate muri în pace, de „moarte bună”. De aceea, în momentele dinaintea morţii există o singură întrebare cu sens, atît de profundă, atît de importantă, încît viaţa fizică adesea se prelungeşte, în mod misterios, în conformitate cu ultima dorinţă, cu necesităţile sufleteşti ale omului. Această întrebare sună aşa: am trăit şi am fost cunoscut de cei din jur ca un Om Bun? Din această cauză muribunzii nu pleacă dintre noi, pînă ce nu au restabilit ordinea lăuntrică şi armonia exterioară, pînă ce nu au vorbit cu cei dragi şi chiar cu duşmanii de-o viaţă, de care deopotrivă erau legaţi prin atîtea fire nevăzute, ignorate poate în vîltoarea cotidiană a traiului pămîntean. Atunci, în cel de-al doisprezecelea ceas, ei simt un imbold puternic, o chemare irezistibilă să restabilească pacea firească din Inimă, după o viaţă ce nu era scutită de zbucium, de suferinţă şi rătăcire. Fiecare din noi - cînd ne soseşte clipa - dorim să facem pasul în marele necunoscut cu sufletul curat, asigurîndu-ne, că suntem buni, convinşi că nimeni dintre cei rămaşi nu ne poartă pică, şi toţi au doar gînduri bune cînd îşi amintesc de noi. Iar pentru ca aceasta să fie o certitudine absolută, cel care se pregăteşte de plecare simte nevoia imperioasă de a merita prin căinţă, de a cere şi a primi iertarea sinceră şi declarată - pentru actele sale nesăbuite, necugetate din trecut, făptuite fără inimă - din partea celor cărora le-a pricinuit necaz şi le-a dat motive de supărare. Astfel împăcarea finală cu toţi semenii faţă de care – din cauza orbirii lăuntrice a minţii – a făcut greşeli majore (pe care acum le recunoaşte limpede şi le regretă profund, cu adevărat), reconcilierea deci capătă o importanţă covîrşitoare, care nu mai suferă nici cea mai scurtă amînare.

Atunci, la răscrucea drumului celui fără de întoarcere, este evident, că o viaţă trăită fără pecetea adevărului, a iubirii şi a bunătăţii este o viaţă irosită, o risipă puerilă, prostească şi nedemnă a Comorii Sacre cu care fiecare Om este înzestrat dintru început de Bunul Dumnezeu. Căci, prin Voia Lui ne-a fost lăsat, ca nici măcar o singură forţă din acest Univers Infinit să nu ne poată împiedica să ne identificăm cu PRINCIPIUL BINELUI.

Ţine deci minte, prietene: cercetază-ţi sufletul, pune-ţi faptele, atitudinile, motivaţiile, obişnuinţele şi scopurile, priorităţile şi necesităţile de pînă acum în talgerul balanţei, şi judecă singur, cu mintea clară şi sufletul uşor. Judecă-te – în locul fraţilor tăi - pe tine însuţi: drept, calm şi cu înţelepciune, asemenea unui tată care cîntăreşte viaţa copilului său. Apoi, fratele meu în Dumnezeu, caută să ai o viaţă curată, luminată de bunătate şi adevăr, dreptate şi dragoste pentru semeni, abnegaţie şi sacrificiu de sine întru propăşirea Omului din tine, din fiecare, de pretutindeni. Este singurul efort care merită cu adevărat să fie făcut în viaţa aceasta, este preţul armoniei, ce aduce fericirea nepieritoare. Fii un exemplu demn de urmat pentru cei ce calcă pe urmele tale, pentru cei mai puţin puternici, pentru copii tăi, să-i poţi conduce la o viaţă plenară, să-i înveţi cu adevărat ştiinţa artei de a trăi!